“De aceea şi eu, de când am auzit despre credinţa în Domnul Isus care este în voi şi despre dragostea voastră pentru toţi sfinţii, nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele.” (Efes. 1.15,16)

În timp ce Coloseni vorbeşte despre Cristosul Bisericii, Epistola către Efeseni ne prezintă în toată frumuseţea şi gloria sa Biserica lui Cristos, sau cum spune însuşi apostolul Pavel în Efeseni 3.4 “taina lui Cristos”. Aceasta din urmă ne permite să intrăm în atmosfera plină de linişte şi solemnitate a sanctuarului unde predomină meditaţia, închinarea şi pacea lui Dumnezeu. Tema “tainei” lui Dumnezeu străbate toate cele şase capitole ale epistolei astfel încât putem afla pe îndelete că taina se referă la: taina voiei lui Dumnezeu în cap. 1, procesul prin care atât evreii cât şi neevreii sunt mântuiţi prin acelaşi har divin (cap. 2), cea mai completă explicaţie a tainei lui Cristos din cap. 3, unitatea trupului lui Cristos destinat să ajungă la maturitate spirituală (cap. 4), Cristos şi Biserica (cap. 5) modelul desăvârşit al familiei creştine, şi în sfârşit, în cap. 6 ni se vorbeşte despre taina Evangheliei pentru care Pavel era întemniţat. O altă temă care transpare în mod evident din Efeseni este tema dragostei, acea culme spirituală la care Domnul Isus îi cheamă mult mai târziu pe creştinii efeseni să se întoarcă (Apoc. 2.4). Biserica din Efes a luat fiinţă în timpul celei de a treia campanii de evanghelizare a apostolului Pavel descrisă în Fapte 19, mai întâi în sinagogă timp de trei luni şi apoi în şcoala lui Tiran care a durat doi ani “aşa că toţi cei ce locuiau în Asia, iudei şi greci, au auzit Evanghelia”. (vers. 10) Biserica a prosperat pe plan spiritual şi vestea despre credinţa şi dragostea efesenilor a ajuns mai târziu la urechile lui Pavel. Această veste bună l-a bucurat nespus de mult dar l-a şi motivat la rugăciune necurmată: “nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele” (vers. 16). Mulţumirea ne ajută să recunoaştem prioritatea harului lui Dumnezeu în lucrarea noastră şi să rămânem smeriţi declarând, aşa cum citim la 1 Cor. 15.10: “totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine”. Când harul acesta atinge şi vieţile altora noi trebuie să-I mulţumim Domnului după exemplul strălucit al marelui apostol Pavel. Mulţumirea în rugăciunea lui Pavel nu este urmată de cereri banale cu privire la viaţa pământească: succese în afaceri, locuri de muncă sau funcţii bisericeşti. Ci el cere pentru efeseni ca Dumnezeu să le dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui Isus Cristos. Dacă mulţumirile sunt pentru temelia deja pusă, mijlocirea este necesară pentru înălţarea în viaţa creştinilor a edificiului de înţelepciune şi slujire a lui Isus Cristos şi a tuturor sfinţilor în dragostea Duhului Sfânt. În acest fel mijlocitorul Pavel devine un vizionar şi întrevede progresele viitoare ale întregii Biserici. Putem să mulţumim pentru experienţele noastre şi ale altora de până acum, dar nu trebuie să neglijăm nici mijlocirea pentru ceea ce Dumnezeu ne pune la dispoziţie ca să trăim o viaţă sfântă şi plină de roadă. Este un adevărat privilegiu să privim în viaţa de rugăciune a unui mare om al lui Dumnezeu aşa cum a fost apostolul Pavel. Cunoşterea lui Dumnezeu n-ar putea să aibă loc fără deschiderea ochilor inimii, de aceea rugăciunea lui Pavel continuă astfel în vers. 18 din Efeseni 1: “şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi…” Numai Duhul Sfânt care locuieşte în noi ne poate crea posibilitatea să vedem mai desluşit, mai clar şi mai profound, aşa încât măreţia lui Dumnezeu să ne fie descoperită pe deplin. O astfel de rugăciune ne ajută să nu ne mai concentrăm pe “lucrurile văzute şi trecătoare” pentru că toate acestea pălesc în faţa “lucrurilor nevăzute şi veşnice”. Înţelegem în felul acesta că scrutarea realităţilor divine nu depinde de capacităţile noastre intelectuale, ci de o inimă simţitoare, sensibilă şi plină de duioşie. Dumnezeu Se revelează numai celor ce-L iubesc, de aceea Domnul Isus înviat din morţi S-a arătat numai ucenicilor Săi, nu şi lumii din jurul acestora. Pavel identifică în rugăciunea sa trei zone ale cunoaşterii divine la care sfinţii pot avea acces în permanenţă: 1. nădejdea chemării Sale; 2. bogăţiile slavei moştenirii Sale în sfinţi; 3. puterea Lui nespus de mare pentru cei ce cred şi care au primit calitatea şi responsabilitatea de martori ai lui Cristos. Am primit chemarea de a fi cu Cristos şi de a fi asemenea Lui, atât pe pământ cât şi în ceruri. Sfinţii sunt moştenirea Lui, dar tot moştenire se numesc şi răsplătirile eterne pe care le vom primi în ceruri. Pavel n-avea alt scop pentru rugăciunea sa decât să imprime în efeseni gândul măreţiei puterii divine prin care ei vor putea fi mântuiţi conform planului lui Dumnezeu: alegere, predestinare şi adopţiune suverană. Pentru a sublinia în chip magistral puterea lui Dumnezeu Pavel face apel la acea putere pe care Dumnezeu Tatăl “a desfăşurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” (Ef. 1.20-21) Cel a cărui mână poartă şi acum urmele rănilor de cuie Îşi va exercita autoritatea Sa suverană asupra întregului univers. El este Mântuitorul şi Domnul nostru slăvit pe care Dumnezeu L-a dăruit Bisericii. În felul acesta Biserica este strâns asociată cu Domnul Isus care va veni ca Domn al Domnilor şi Împărat al împăraţilor.