“De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voiei Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească.” (Colos. 1.9)

Biserica din oraşul Colose a luat fiinţă în urma campaniei de evanghelizare desfăşurată de apostolul Pavel în Efes (Fapte 20.31) când, după mărturia evanghelistului Luca, “toţi cei ce locuiau în Asia, iudei şi greci, au auzit cuvântul Domnului” (Fapte 19.10). Cu toate că apostolul neamurilor nu vizitase oraşul Colose la momentul scrierii epistolei, el ţinea legătura cu acea Biserică prin Epafras, unul din convertiţii şi tovarăşii săi de lucru originar din localitate (Col. 1.7; 4.12). Dacă nu ar fi fost această epistolă COLOSENI, scrisă de Pavel, oraşul Colose nu ar fi fost prea bine cunoscut. Împreună cu alte texte paralele ale Noului Testament, cum ar fi Ioan 1şi Evrei 1, Coloseni 1 prezintă cea mai profundă expunere a Dumnezeirii Domnului nostru Isus Cristos care, din punct de vedere teologic şi doctrinar este inestimabilă. Pavel a fost informat de colaboratorii săi că în Colose pătrunsese o învăţătură falsă cu privire la Cristos, un fel de amestec al învăţăturilor creştine cu anumite tradiţii iudaice nebiblice şi cu unele idei de filozofie păgână. Acest curent filozofico-religios deviant submina în mod deschis învătura cristocentrică a Bisericii din Colose. Răspunsul lui Pavel la această nouă provocare a fost Epistola către Coloseni, pe care a trimis-o personal Bisericii prin Tihic, unul din colaboratorii apropiaţi ai apostolului, probabil în timpul întemniţării de doi ani a autorului în Cezareea (Fapte 23.23; 24.27). Se crede că Epafras este omul care a transmis vestea bună a mântuirii în Colose. Deşi apostolul Pavel nu fusese la Colose, ci doar în Frigia (Fapte 16.6; 18.23), starea exactă a membrilor Bisericii îi era cunoscută din rapoartele pe care i le dădea ucenicul său Epafras: “… Şi aceasta, din ziua în care aţi auzit şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu, în adevăr, cum aţi învăţat de la Epafras, prea iubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor al lui Cristos pentru voi, şi ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul.” (Colos. 1.6b, 7,8). A ne lăsa influenţaţi de dragostea “în Duhul” înseamnă să vorbim despre cineva nu uitându-ne mereu la slăbiciunile şi defectele sale de caracter, ci vorbindu-l de bine luând în calcul harul şi dragostea lui Dumnezeu care sunt deja la lucru în viaţa persoanei respective. Se ştie că într-o casă aflată în construcţie, sau re-construcţie, nu este prea mare curăţenia. Numai atunci când casa se va preda proprietarului vor fi gata finisarea şi curăţenia finală. Colose era un oraş din provincial Frigia, în regiunea numită Asia Mică, la 16 km est de Laodiceea, la 20 km de Hierapolis (Colos. 4.13). După obişnuitele salutări de har şi pace pe care le transmite destinatarilor din Colose, din partea lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului Său Isus Cristos, Pavel se simte dator să mulţumească pentru nişte creştini pe care nu-i văzuse încă la faţă, dar despre care avea informaţii atât de frumoase şi îmbucurătoare: “… am auzit despre credinţa voastră în Cristos Isus, şi despre dragostea, pe care o aveţi pentru toţi sfinţii, din pricina nădejdii care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei.” (Colos. 1.3,4) Rugăciunea apostolică a lui Pavel din Coloseni 1.9-12 ne ajută cum trebuie să ne rugăm pentru alţii: pentru cei din familie, pentru prieteni sau fraţi de credinţă, pentru misionari, pastori şi toţi lucrătorii din Biserici şi din întreg câmpul Evangheliei. Afirmaţia “nu încetăm să ne rugăm pentru voi”, din versetul 9, devine şi mai interesantă în contextul presupus că Pavel încă nu-i întâlnise face-to-face pe acei oameni. Putem face o comparaţie a rugăciunilor apostolului Pavel cu sferele rugăciunilor noastre de mijlocire când abia-abia ne mişcăm conform unei solicitări speciale şi personale? Dar persoana, sau persoanele respective, s-a rugat / s-au rugat vreodată pentru mine? Pentru Pavel credinţa în Cristos era punctul de plecare al rugăciunilor de mijlocire, apoi urma dragostea pentru toţi sfinţii. Apostolul neamurilor susţine, în mod indirect, după felul în care îşi formulează rugăciunea de mijlocire, că adevărata credinţă în Mântuitorul trebuie demonstrată printr-o viaţă de iubire mai întâi pentru Dumnezeu şi apoi pentru semeni. Credinţa este numai în Cristos, nu în altă persoană: în sfinţi, în Maria, mama lui Isus sau într-o instituţie religioasă, creştină. Credinţa noastră trebuie să fie axată pe Domnul Isus Cristos. Din moment ce vestea despre credinţa şi dragostea colosenilor a ajuns până la urechile lui Pavel rezultă o concluzie extrem de importantă: ei nu erau creştini în secret, ascunşi de autorităţile romane în virtutea unui duh de frică. Cine Îl primeşte în inimă cu adevărat pe Isus, ca Mântuitor şi Domn, nu va putea să tacă, ci îşi va mărturisi credinţa în public. Pavel a mai aflat că dragostea creştinilor coloseni nu era afectată de nicio umbră de sectarism sau naţionalism, ci ei îi iubeau cu adevărat pe “toţi sfinţii”. Cineva a spus: “Credinţa se reazemă pe trecut; dragostea acţionează în present; iar nădejdea ne îndreaptă privirile spre viitor.” După ce Pavel încheie seria mulţumirilor către Dumnezeu pentru coloseni el se angajează într-o susţinută rugăciune de mijlocire pentru ei dându-ne astfel ocazia să ne întrebăm care ne sunt motivele proprii pentru mijlocirile noastre. Un lucru clar se desprinde ca principiu din rugăciunile apostolului Pavel: el nu se ruga niciodată la modul general. Cerinţele importante care ocupă un anumit loc în rugăciunile lui Pavel pentru confraţii lui Epafras ar putea fi următoarele patru: (1) credincioşii să capete pricepere duhovnicească; (2) să aibă un comportament demn şi vrednic de Domnul; (3) să fie echipaţi pe deplin cu puterea Duhului Sfânt; (4) să trăiască pentru Dumnezeu într-un spirit al rugăciunii de mulţumire. Dacă însă vom adapta motivele expuse de Pavel colosenilor la propriile noastre nevoi şi condiţii ale Bisericii şi culturii în care trăim, putem extinde lista având tot timpul în vedere scopurile lui Dumnezeu pe care El doreşte să le atingem încă din viaţa aceasta: 1. înţelegerea voiei lui Dumnezeu să fie posibilă şi să nu fie privită ca o enigmă la care nu putem avea acces; 2. înţelepciunea duhovnicească să fie la dispoziţia celor care se roagă şi-şi recunosc această nevoie; 3. trăirea unei vieţi sfinte în fiecare zi să ţină de umblarea cu Dumnezeu asemenea lui Enoh sau a profetului Ilie din Vechiul Testament; 4. aducerea de roade pentru Cristos prin caracterul nostru pentru care Duhul Sfânt ne dă “roada” Sa cea minunată şi prin lucrarea de aducere la mântuire a sufletelor pierdute; 5. să ne găsim totdeauna sursa noastră de putere spirituală în Duhul Sfânt; 6. să ne manifestăm, atât în rugăciune cât şi în relaţiile cu alţi creştini, recunoştinţa faţă de Dumnezeu Tatăl; 7. să perseverăm, să stăruim în credinţă şi neprihănire astfel încât credinţa să se transforme în credincioşie şi neprihănirea să ofere vieţilor noastre asemănarea cu Domnul Isus Cristos; 8. să nu ne părăsim nădejdea care va fi răsplătită în ceruri; 9. să fim atât de apropiaţi de Isus Cristos încât să fim una cu El; 10. să cunoaştem tot mai profund dragostea lui Cristos; 11. să experimentăm plinătatea lui Dumnezeu ca o componentă importantă a unei vieţi din belşug; 12. să răspândim către alţi creştini din jurul nostru aceiaşi dragoste cu care Isus ne-a iubit pe noi; 13. să sesizăm răul, împotrivindu-ne puterii lui, făcând binele în conformitate cu voia lui Dumnezeu; 14. să trăim o viaţă transparentă şi dincolo de orice reproş; 15. să aşteptăm cu speranţă şi înflăcărare venirea din ceruri a Domnului Isus Cristos. În ziua când Domnul Isus Se va întoarce aş dori să ne spună la fiecare: “Bine, rob bun şi credincios! Ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25.21)