“Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri. Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Cristos, pentru care, iată, mă găsesc în lanţuri: ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie să vorbesc despre ea.” (Colos. 4.2-4)

Sfatul şi mustrarea formează împreună calea vieţii. Mai multă putere poate avea sfatul dragostei creştine decât porunca autorităţii peste nişte subalterni rebeli. În timp ce sfatul dragostei către nişte prieteni porneşte din inimă şi devine cuceritor, porunca poate trezi împotrivire şi frustrări de ambele părţi. Cum numai celui neprihănit îi stă bine cântarea de laudă, tot astfel numai un om al rugăciunii, cum era apostolul Pavel, putea da sfaturi altor creştini cum să se roage. Dacă în ceruri vor mai fi regrete acestea ar putea fi legate de faptul că nu totdeauna am petrecut pe pământ mult timp în rugăciune. Tema vastă a rugăciunii creştinului este învăluită în mister deoarece la multe din întrebările noastre legate de acest subiect nu avem încă răspunsuri satisfăcătoare. Aşa după cum omul flămând nu-şi pierde timpul cu analiza ştiinţifică a componentelor şi vitaminelor felurilor de mâncare care i se pun pe masă, ci se apucă să mănânce pentru a-şi stâmpăra foamea, tot aşa creştinul ar trebui să renunţe la îndoielile sale de ordin intelectual şi, folosind credinţa simplă în spusele Scripturii, să se roage lui Dumnezeu aşteptând răspunsuri la timpul potrivit. Pavel scrie colosenilor: “Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.” (Colos. 4.2) Mulţumirea către Dumnezeu pentru un lucru pecetluieşte credinţa noastră şi face casă bună cu vegherea la care se referă apostolul. Vegherea din punctul nostru de vedere nu se referă la faptul că Dumnezeu ar fi uitat să-Şi facă datoria faţă de noi, ci la un amănunt deseobit de important şi trist, în acelaşi timp, şi anume că rugăciunea de mulţumire întâlneşte o raţiune potrivnică ce pare să ridice obiecţii: “Dacă încă n-ai primit nimic de ce să mulţumeşti?” Dumnezeu este totuşi credincios, dar El nu se simte obligat să răspundă la comanda unui partener limitat şi capricios cum este mintea umană, aşa după cum un părinte iubitor şi bine intenţionat nu va satisface din capul locului toate cererile copilului său răsfăţat. Ordinea de abordare a problemei noastre este următoarea: folosirea credinţei biblice într-o soluţie la problema cu care ne confruntăm, lansarea cererii bazată pe promisiunea lui Dumnezeu şi, în final, mulţumirea pentru lucrul cerut ca şi cum l-am fi primit. A păstra această ordine face sens cu vegherea specifică la care suntem chemaţi când e vorba de stăruinţa în rugăciune. Înaintea îndemnului legat de stăruinţa în rugăciune Pavel vorbeşte de relaţia dintre stăpâni şi sclavi, proprie imperiului roman din vremea aceea, sau adaptând situaţia la condiţiile noastre de azi, la relaţia dintre şefi şi subalterni. Sclavul sau subalternul nu are nimic de comentat, sau de interpretat, atunci când stăpânul sau şeful său îi dă un ordin. În acest caz sclavul sau subalternul nu are decât o singură variantă: ascultarea de stăpân. Operând în sfera spaţiu-timp, cu mintea şi cele cinci simţuri, fiinţa noastră umană de cele mai multe ori nu-L poate înţelege pe deplin pe Dumnezeu, Stăpânul ceresc. În ajutorul nostru vine credinţa biblică în Isus Cristos care Îl reprezintă pe Tatăl ceresc pentru toţi copiii Săi. A mulţumi lui Dumnezeu, în Numele lui Cristos, pentru ceea ce I-am cerut nu este numai o datorie, ci şi o onoare prin faptul că Dumnezeu L-a dat deja pe Fiul Său pentru mântuirea noastră. Cu atât mai mult dragostei Sale pentru noi nu-i va fi greu să ne răspundă rugăciunilor noastre făcute după voia Sa. În timpul stăruinţelor în rugăciune Duhul Sfânt ne luminează ca să vedem mai clar voia lui Dumnezeu în problema respectivă. Întârzierea răspunsului divin are uneori legătură cu graba noastră suspectă de a face anumite lucruri, cu iz strict personal, înaintea altora care privesc atribuţii duhovniceşti în care ni se cer sacrificii şi ajutor pentru cei aflaţi în nevoie, sau pur şi simplu implicări punctuale în Marea Însărcinare. În rezumat putem spune următoarele, redând cuvintele frumoase ale unui autor creştin: “Dragostea Sa ne doreşte binele suprem, înţelepciunea Sa ne cunoaşte la modul suprem, iar puterea Sa ne poate obţine binele suprem pentru noi.” În continuarea versetului 3, al capitolului 4 din Coloseni, Pavel nu le cere destinatarilor epistolei să se roage lui Dumnezeu pentru eliberarea sa şi a colaboratorilor, ci ca Dumnezeu să le deschidă o uşă pentru predicarea Cuvântului. Pavel voia să fie sigur că Duhul Sfânt îl conduce în lucrare, şi că lucrarea pe care o face nu este propria sa iniţiativă sau afirmare. “Taina lui Cristos”, în gândirea apostolului Pavel, se poate zugrăvi prin sintagma “Cristos pentru naţiuni”. Această viziune a sa i-a scandalizat atât de tare pe conaţionalii săi ultra-ortodocşi încât ei au reuşit în cele din urmă să-l aresteze şi să-l trimită la Roma ca deţinut. În concepţia paulină predicarea despre taina lui Cristos nu se face oricum, ci potrivit standardului pe care l-a fixat Duhul Sfânt tuturor slujitorilor Evangheliei, adică “aşa cum trebuie să vorbesc despre ea.” (vers. 4) Expresia purtării “cu înţelepciune faţă de cei de afară” înseamnă să le spunem acestora, cu orice ocazie, despre mântuirea lui Dumnezeu care le este accesibilă, prin pocăinţă şi credinţă personală în Isus Cristos. Un cuvânt plin de har şi dres cu sare ne ajută să răspundem fiecăruia pe un ton curtenitor, smerit şi lipsit de ipocrizie. Oamenii nu sunt gata să aprecieze “atotştiinţa” noastră teologică, ci mai degrabă cinstea din care să rezulte că şi noi ne confruntăm cu aceleaşi probleme pe care dânşii le au. În limbajul creştin folosit şi de apostolul Iacov, trebuie să înlocuim mereu inteligenţa cu înţelepciunea care “vine de sus” şi “este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică.” (Iac. 3.17) “A şti să răspundă fiecăruia” era o expresie prin care, probabil, că Pavel îi viza pe învăţătorii falşi, precum erau gnosticii, şi de care Biserica trebuia să se delimiteze cu înţelepciune şi credincioşie. În viclenia sa diavolul va şti să împiedice accesul unor oameni la mântuire folosindu-se de învăţăturile greşite care s-au strecurat în creştinism şi care produc, din capul locului, multă confuzie în mintea oamenilor. De fapt, problema acestora nu este lipsa înţelegerii intelectuale, ci absenţa unei inimi curate din punct de vedere moral.