“Vă îndemn, dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii.” (1 Tim. 2.1)

M-am întrebat cum se împacă îndemnul apostolului Pavel la rugăciune pentru toţi oamenii cu precizarea Domnului Isus din rugăciunea Sa de Mare Preot când a zis: “Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi: tot ce este al Meu este al Tău, şi ce este al Tău este al Meu – şi Eu sunt proslăvit în ei.” (Ioan 17.9,10) Ca Mare Preot, “după rânduiala lui Melhisedec”, Domnul Isus îi reprezintă în rugăciune numai pe credincioşii Săi, în frunte cu primii ucenici şi care I-au fost daţi de către Tatăl ceresc. Pe de altă parte, îndemnul lui Pavel la rugăciunea pentru toţi oamenii face parte din acea voie a lui Dumnezeu care “doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Pet. 3.9b) Încă din Vechiul Testament Dumnezeu Şi-a exprimat în mod foarte clar voia Sa prin profetul Ezechiel astfel: “Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea Lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” (Ez. 33.11) În Noul Testament, în versetul de aur al întregii Biblii, în Ioan 3.16, Duhul Sfânt extinde această voie a lui Dumnezeu de la “casa lui Israel” la orice om din această lume, indiferent de naţiune, rasă, sex sau culoare a feţei: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3.16) Îndemnurile la rugăciune din 1 Timotei 2 par să se refere la rugăciunea în public, dar desigur ele pot fi aplicate foarte bine şi rugăciunilor private din casa noastră. Nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre reciproca acestei afirmaţii, bazaţi pe mărturisirile apostolului Pavel din 1 Corinteni 14.18,19: “Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi (în viaţa sa personală de rugăciune, n. n.). Dar în Biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă (pe care le-ar putea folosi în camera sa de culcare, n. n.). Aş vrea să considerăm rugăciunea pentru toţi oamenii nu numai ca un privilegiu, ci şi ca o datorie zilnică de care să ne achităm cu bucurie chiar dacă oamenii pe care îi cunoaştem personal reprezintă un segment redus. Să nu fie niciun om, în afară de cei care deja au încetat din viaţă, pentru care să nu ne putem ruga înaintea lui Dumnezeu. De exemplu, Iona nu-i iubea pe asirieni şi de aceea nici n-a vrut să se ducă la Ninive pentru a le vesti ninivenilor iminenta distrugere a cetăţii lor, ca nu cumva ei să se pocăiască şi să fie iertaţi de Dumnezeu. Iona a trecut din acest motiv printr-un duş rece, deşi lui îi era foarte cald, al mustrării lui Dumnezeu. Înţelesul îndemnului “rugăciune pentru toţi oamenii” cred că este şi acela care nu ne permite să fim prea selectivi în rugăciune, să fim prea naţionalişti şi să ne uităm la faţa acelor oameni pentru care ne rugăm făcându-ne astfel vinovaţi de un fel de discriminare. Fie că înălţăm cereri sub forma rugăciunilor fierbinţi, personale, fie că stăm înaintea Domnului ca Avraam în folosul altora, rugăciunea noastră trebuie să acopere toate felurile apropierii de Dumnezeu prin care să-I putem înălţa mulţumiri ca jertfă de bun miros. A ne ruga pentru toţi oamenii înseamnă să fim smeriţi, închinători adevăraţi în duh şi adevăr, puternic încrezători în promisiunile Scripturii şi mulţumitori lui Dumnezeu chiar înainte de a primi lucrurile cerute. Bazat pe adevărul biblic de la Romani 13.1, potrivit căruia toate autorităţile care există pe pământ sunt îngăduite de Dumnezeu, Pavel îi cere lui Timotei şi tuturor slujitorilor Evangheliei să se roage şi “pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea.” (2 Tim. 2.2) Groaznicele persecuţii dezlănţuite de Nero nu l-a influenţat pe Pavel în ceea ce a scris cu privire la datoria credincioşilor de a respecta autorităţile puse de Dumnezeu, de a ne ruga pentru ele şi a le privi ca pe slujitorii lui Dumnezeu pentru binele nostru. (Rom. 13.4) Biblia, mai ales Noul Testament, menţionează şi excepţii cum ar fi situaţiile în care guvernul le cere creştinilor să nu se supună poruncilor lui Dumnezeu. Într-o situaţie similară s-a aflat apostolul Petru când a spus marilor preoţi din Ierusalim următoarele cuvinte: “Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu!” (Fapte 4.19b) Poziţia creştinului şi a Bisericii în chestiuni politice este un domeniu mai degrabă controversat în creştinismul nostru est-european, în comparaţie cu creştinismul occidental. Lucrul cel mai înţelept pe care suntem chemaţi să-l urmărim în rugăciune pentru autorităţile statului este cel specificat foarte clar de către apostolul Pavel când scrie: “ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea.” Este evident, un bine se răsfrânge şi asupra noastră dacă avem în ţară un guvern stabil care guvernează în spiritul legii şi al statului de drept, o ţară în care este pace şi securitate, lipsită de război civil, tulburări sociale şi anarhie. Rugăciunea pentru toţi oamenii este un lucru bun atât pentru noi, cât şi înaintea lui Dumnezeu, spune Pavel, deoarece El “voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. (2 Tim. 4.4) Prin urmare cea mai bună rugăciune este aceea în care promovăm voia lui Dumnezeu cu cele două aspecte: divin şi uman: “să fie mântuiţi” este voia Tatălui; “să vină la cunoştinţa adevărului” este ceea ce se aşteaptă de la fiecare păcătos în parte care aude Evanghelia mântuirii. Ar fi o greşeală să spunem că Pavel ar fi propovăduit mântuirea universală, în ciuda voinţei unora care refuză chemarea Celui ce a zis: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Dumnezeu este unic, după cum Omul Cristos Isus este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Învăţătura apostolului Pavel respinge cu hotărâre mântuirea prin Maria, prin sfinţi sau prin intermediul clerului. Deşi Cristos, ca Răscumpărător, a plătit preţul răscumpărării pentru toţi oamenii, totuşi nu toţi vor fi mântuiţi deoarece mântuirea depinde şi de voinţa omului care trebuie să-şi recunoască păcatul şi să se pocăiască, să creadă în Isus şi să-L cheme prin rugăciune ca Mântuitor şi Domn. Mesajul salvării omului din păcat trebuie propovăduit numai în viaţa aceasta, după ce omul moare nu mai există nicio şansă de salvare: “Şi după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” (Evr. 9.27,28) Dacă vrem ca slujitori ai Cuvântului să călcăm pe urmele apostolului Pavel, cum de fapt şi suntem chemaţi, să analizăm calităţile sale de propovăduitor, apostol şi învăţător pe care le-a pus toată viaţa în slujba credinţei şi adevărului pentru mântuirea neamurilor. El şi-a prezentat creştinilor romani rezultatele lucrării sale în termenii închinării: “Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, spune el, pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt.” (Rom. 15.16b)