“Şi sirienii ieşiseră în cete la o luptă şi aduseseră roabă pe o fetiţă din ţara lui Israel. Ea era în slujba nevestei lui Naaman.” (2 Împ. 5.2)

Dumnezeu s-a folosit de o simplă roabă de război, pe care sirienii au luat-o cu forţa din Israel şi au dus-o în Siria, şi anume în casa generalului de armată pe nume Naaman care era bolnav de lepră. În istoria lui Naaman cronicarul biblic ne ajută să vedem providenţa lui Dumnezeu, puterea şi harul divin salvator dar şi pedeapsa pentru păcat. Harul şi salvarea lui Dumnezeu nu se limitau numai la poporul Israel. Exista în planul mântuirii un loc şi pentru sirieni, aşa cum citim în Luca 4.18-19,25-27. Exemplul fetiţei din Israel care era în slujba soţiei nu Naaman ne arată modul cum o persoană lipsită de importanţă în ochii lumii, dar care se afla în momentul potrivit la locul potrivit, fiind credincioasă lui Dumnezeu, poate fi folosită de El pentru a infuenţa istoria lucrării mântuirii. Acest fel deosebit de a lucra, se potriveşte genului de pre-evanghelizare rezervat tuturor creştinilor, atât în trecut cât şi în zilele noastre. Condiţia socială de rob n-a împiedicat-o cu nimic să exercite o puternică influenţă asupra soţiei comandantului armatei siriene şi, în mod indirect, chiar asupra lui Naaman. În urma războiului ea a fost nevoită să-şi părăsească confortul căminului părintesc, acolo unde părinţii au educat-o în preceptele Legii lui Moise şi ale temerii de Dumnezeu. A crescut sub deviza “Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Prov. 22.6). Numai aşa se explică faptul că ea n-a făcut o tragedie din noua şi trista sa condiţie de sclavă. Nu vedem în ea nimic din trăsăturile israelitului mândru, cu suflet de fariseu, care-i dispreţuieşte pe străini şi le întoarce spatele pe motiv că nu sunt evrei. În cazul ei aceşti străini erau chiar cotropitorii ţării sale. Această biată slujnică a rostit doar câteva cuvinte, dar care afectau în egală măsură două împărăţii. Dumnezeu nu a făcut pentru niciun israelit ceea ce a făcut pentru Naaman datorită credinţei copilăreşti a acestei roabe din Israel. De multe ori degetul copiilor a arătat adulţilor calea de urmat. Inima lor curată au descoperit-o mai repede decât părinţii lor. Slujnica s-a lăudat cu ce poate face Dumnezeu pentru Naaman în virtutea credinţei pe care părinţii ei i-au sădit-o în inimă. Prin buna ei purtare fata a câştigat inima stăpânei, care la rândul ei a avut o influenţă benefică în vindecarea soţului Naaman. Această tânără a descoperit problemele şi nevoile acute ale acelei familii însemnate din Siria, cu un bolnav de lepră în mijlocul ei şi a împărtăşit vestea cea bună stăpânei sale. Ea a zis: “Oh, dacă domnul meu ar fi la prorocul acela din Samaria, prorocul l-ar tămădui de lepra lui!” (2 Împ. 5.3). Acest scurt mesaj a primit o mare forţă de convingere în faţa celor doi soţi, dintre care unul confruntat cu o boală incurabilă. Slujitoarea, prin prezenţa şi cuvintele sale simple, a fost mai convingătoare decât orice predică despre vindecarea divină. Ea l-a pus în mişcare pe Naaman, bolnavul de lepră, deşi ca personaj fetiţa se află în planul secund al naraţiunii. Pledoaria acestui personaj secundar al povestirii biblice a făcut soluţia lui Dumnezeu aplicabilă. Nu ne dăm seama cu exactitate despre ce minuni făcute de Dumnezeu prin Elisei o fi vorbit ea soţiei lui Naaman. Poate va fi povestit despre uleiul sporit al văduvei, despre fiul înviat al femeii din Sunem sau despre cum a fost anulat efectul otrăvitor al unei banale ciorbe (2 Împ. 4). Întreţinând zi de zi sentimentele şi gândurile stăpânei sale la Dumnezeul cel viu al lui Israel roaba a determinat-o într-o zi să-i comunice soţului descurajat vestea cea bună. Auzind aceste cuvinte Naaman n-a mai stat pe gânduri, deoarece avea nevoie urgentă de vindecare. Există dincolo de zidurile caselor noastre de rugăciune oameni disperaţi, cu nevoi reale, pe care Dumnezeu aşteaptă să-i conducem la El, prin Domnul Isus Cristos. Poate că nu avem masterate şi licenţe în teologie pastorală, dar cu toate acestea putem fi în mâna lui Dumnezeu instrumentele harului Său pentru alţi oameni, aşa cum a fost acea roabă din Israel, dusă departe de ţara şi familia sa. Din istoria ei învăţăm că, înainte de a da soluţii, trebuie să descoperim nevoile personale ale oamenilor, cum ar fi: hrană, adăpost, căldură, îmbrăcăminte, dragoste şi afecţiune. Fiecare din acestea au un anumit loc în soluţia lui Dumnezeu. (după BCP nr. 5/1986, pg. 10-11) Pentru aceasta însă e nevoie neapărat să ne uităm pe noi înşine şi necazurile prin care trecem. Acţionând pentru încălzirea altora ni se va încălzi şi propria noastră inimă. Se spune că într-o iarnă geroasă şi cu multă zăpadă şi viscol puternic un om mergea cu greu în lungul său drum către casă. Dar la un moment dat a căzut pe drum aproape îngheţat. În urma lui venea un trecător care s-a gândit o clipă şi a zis în sinea lui: “Dacă îl iau în spinare pe acest om ca să-l duc mai departe, vom cădea şi vom îngheţa amândoi.” Şi a trecut mai departe ca levitul sau ca preotul din pilda Samariteanului milostiv. La mai mult de zece minute pe acelaşi drum venea un alt călător, dar care a gândit altfel în inima lui: “Omul acesta este îngheţat, eu sunt aproape să îngheţ. Mai bine este să-l iau pe umerii mei şi să-l duc mai departe, poate în acest mod vom rezista împreună gerului şi viscolului cumplit.” Lucrurile s-au petrecut întocmai după cum le-a prevăzut drumeţul binefăcător. Cei doi au fost salvaţi de Dumnezeu prin bunătate şi generozitate. Al doilea călător însă, neinspirat în egoismul său, a fost văzut mort în zăpadă, după 1 sau 2 km de drum. Morala este una extrem de clară pentru oricine dintre noi: ajutându-i dezinteresat pe alţii, la un moment dat te ajuţi, în mod indirect, pe tine însuţi.