Dac-ar fi să ghicesc câți dintre cititori au trăit o experiență remarcabilă în deșert, m-aș hazarda să invoc un procentaj scăzut. Cea dintâi barieră pare a fi de natură lingvistică; cuvintele ”deșert” și ”pustiu” sugerând uscăciune, sterpiciune, un mediu ostil vieții, un loc de evitat. Nimic nu îmbie la o vizită în deșert, până când o expunere, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, ne pune în fața faptului împlinit. Descoperim atunci o lume nouă, cu privire la care am fost ignoranți prin virtuțile prejudecății. Aflăm atunci, cum spunea titlul unei cărți de demult, că ”Pretutindeni Trăiesc Oameni”.
Ne aducem aminte apoi, că mare parte din istoria biblică s-a petrecut în pustie, unde Isus a fost ispitit de Satan, pustie în care Israel a călătorit vreme de 40 de ani, fiind testat de Dumnezeu și unde i s-a dat Legea. Alții, ”de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri... ” (Evrei 11:38). Iată că pustia invocă un loc mult mai important în viața planetei decât bănuiam noi; ca întindere geografică, ca importanță economică, ca habitat și ca semnificație pentru viața umană.
Un simplu fapt divers - vreme de peste 50 de ani, în deșertul Mojave din California, în mijlocul unei frumoase (în felul ei) rezervații naționale, printre renumiții Joshua Trees, o cabină telefonică solitară făcea față intemperiilor, supraviețuind temperaturi de peste 115 grade Fahrenheit în timpul verii și sub 26 grade în timpul iernii. La peste 20 de kilometri de cel mai apropiat drum asfaltat și la kilometri distanță de puținele case izolate ale ranch-urilor din zonă, ciuruită de gloanțe, cu geamurile sparte și pereții mânjiți de graffiti, dar în stare de funcționare, cabina fusese instalată de Pacific Bell în folosul unei firme de minerit, pe nume Cinder Peak Mine, care și-a închis porțile cu mai mulți ani în urmă. Mai era folosită ocazional de câte un locuitor al deșertului.
Ne-am aștepta ca nimeni, în afară de puținii ei vecini, să fi auzit de existența cabinei. Dimpotrivă, prezența ei în deșert a reușit, nu doar să fie cunoscută, ci chiar să atingă cotele celebrității. Faima și-o datorează internetului, cu mai multe site-uri dedicate ei. Se spune că un călător, observând simbolul telefonic pe harta deșertului, a fost curios să afle ce reprezintă, s-a abătut de la drum și, cercetând atent împrejurimile, a descoperit cabina, popularizându-i apoi numărul de telefon pe internet. Cu timpul, ea a făcut mulți fani, unii dintre ei de-a dreptul obsedați, sunând zilnic numărul din deșert, în speranța că cineva le va răspunde. Ziarul Los Angeles Times publica un reportaj despre Rick Kerr, de 51 de ani, care a petrecut 32 de zile lângă cabină, răspunzânt la peste 500 de apeluri telefonice. Chiar și un film (se putea fără film în statul Hollywood-ului?) a fost inspirat de istoria cabinei.
Prin anii 1999-2000 tot mai mulți ”turiști” se aventurau în peisajul deșertic, în căutarea cabinei telefonice, cauzând stricăciuni mediului ecologic fragil al deșertului. Fermierii din zonă au început să se plângă, acuzând năvala de turiști, care-i deranjau, cerându-le direcții spre cabină, mulți rămânând cu mașinile împotmolite în nisip, nu puțini dedându-se la vandalism. Ca urmare, îndepărtarea cabinei a devenit inevitabilă, fapt petrecut în luna Mai 2000.
Dar, de ce încerc să vă stârnesc curiozitatea cu astfel de fapte diverse? De fapt doresc să vă amintesc referința din Exod 4:27, unde citim că ”Domnul a zis lui Aaron;”Du-te înaintea lui Moise în pustie”. Neobișnuit, ciudat? O întâlnire în pustie, cu vreo 3500 de ani în urmă! Fără adresă exactă, fără hărți detaliate, fără busolă, fără drumuri, fără repere, fără GPS, fără dată precisă, fără călăuză. Și nu-i vorba de un deșert de proporții mici. Aaron se afla în Egipt, iar Moise în pustia Madian, în Arabia. Îi despărțea peninsula Sinai și cele două brațe ale Mării Roșii.
Aflăm apoi că ”Aaron a plecat, a întâlnit pe Moise la muntele lui Dumnezeu și l-a sărutat”. Oricât de hazardată ni s-ar părea o întâlnire în pustiu, omenește vorbind, aflăm că rezultatul poate fi pozitiv. Orice întâlnire este posibilă, când Dumnezeu îi trimite pe oameni unii spre alții și constatăm, atât pe paginile Scripturii, cât și în viața cotidiană, că Lui îi place s-o facă. Punând la cale întâlniri și călăuzindu-ne unii spre alții, El își fructifică planurile cu privire la noi.