Pe veci secat-au lacrimile mamei,
Azi ele-s rouă-n veşnică lumină,
Nu le mai şterge ea cu dosul palmei,
Le-a şters cu milă Pronia divină.

A amuţit şi rugăciunea mamei,
Ea nu mai are temeri, nici dorinţi,
Destul plăti tribut durerii, spaimei;
Acum se odihneşte între sfinţi.

A încetat şi privegherea mamei,
Neobosita-i grijă ‎pentru fii,
Privirea-nţepenită-n dosul ramei
Nu mai pătrunde-n lumea celor vii‎.

Lipsiţi vom fi de-a mamei îndrumare,
‎De-nțelepciunea din povaţa-i blândă;
Avea răspuns la orice întrebare,
Ea ne-a croit cărarea spre izbândă.

Ni-i dor de binecuvântarea mamei
Şi de-ale ei îmbrăţişări “cu foc”,
‎În lumea rece-a normelor şi-a formei
Nu ne-a rămas nimic de pus în loc.

Olivia Pocol (Bâlc) – Decembrie 11,2019