Păstorul ei cel bun, i-a dat iertare!


S-au risipit oițele din turmă
Căci glasul Tău nu l-au mai auzit...
Dar le-ai strigat și s-au întors din urmă,
Doar una, s-a retras și-a rătăcit...

A rătăcit sau poate a vrut să fugă,
Căci duhul rău, din urmă o mâna,
Ori glasul ce-o chema n-a vrut s-audă,
Bezmetică, pe drumuri se ducea...

Credea că va fi altfel de se duce,
Că singură de grijă-și va purta.
Păstorul ei de acum n-o mai conduce,
Și liberă va fii de turma Sa.

Dar s-a înșelat naiva mielușică
Căci greutăți în cale a întâlnit,
Vedea ochi răi în jur, îi era frică;
Știa de acum că tare a greșit...

Era speriată, neajutorată
Și se simțea cu totul părăsită...
De ar mai fi acum, ce-a fost odată,
Ar fi mieluța cea mai fericită!

Pericole pe cale o pândeau,
Căci singură pe drumuri se afla.
Flămândă și însetată... se auzeau,
Doar urlete; Cel Rău o urmărea...

Pe bunul ei Păstor L-ar fi dorit,
Cu brațul Lui cel blând să o mângâie,
Dar a plecat, deloc nu s-a gândit,
S-a îndepărtat de turma Lui cea vie.

Și n-avea vină dragul ei Păstor,
Ea singură, a hotărât să plece.
Cu drag L-a fi privit, îi era dor,
Căci tot în jur era pustiu și rece.

Fără nădejde, ea înainta:
Doar pietre, mărăcini a întâlnit
Și ochii aceia răi, ce-o urmărea...
O, bine ar fi, de El ar fii venit...

Păstorul ei iubit, să se ivească
Să o salveze, chiar de-o va mustra,
De tot ce-i rău în jur, s-o ocrotească;
Ea știe că pedeapsă ar merita.

Stătea într-o râpă, tristă, prăbușită,
I se părea că un glas a auzit...
Înfometată, slabă, obosită,
Îl vede pe Păstor, iată, venind,

S-o caute și să o ogoiască,
Să o salveze de la moartea grea.
Dușmanul cel viclean să n-o rănească,
Căci El, oița Lui, o socotea.

Mulțimi de oi El a lăsat în urmă
Și a pornit cu drag, să o găsească.
A fost în stare ca să lase o turmă,
Ca s-o salveze și s-o liniștească...

Nici n-a mustrat-o bunul ei Păstor,
Ci a luat-o în brațe cu iubire.
Și ei, de acest Păstor îi era dor,
Că-n inimă, acum avea iubire.

S-a răzvrătit oița neînțeleaptă
De aceea, ea din turmă a plecat,
Dar Domnul, a știut ce o așteaptă,
Și acum stătea cu capul jos, plecat...

Nicicând, ce a făcut, n-o să mai facă,
Din ce-a pățit, a tras învățătură.
De acum Îl va slăvi, n-o să mai tacă
Și glorie-I va da, cu a sa gură.

Păstorul ei cel bun, i-a dat iertare
Iubirea Lui din nou a căpătat-o,
El, cel milos și plin de îndurare,
De la necaz și moarte a salvat-o!

Amin

Câmpia Turzii, 22 februarie 2020