Puterea binelui

A fost cândva în lume, prin vremuri depărtate,
Un om ca orişicare, trăind pe-acest pământ!
Avea şi lucruri bune, avea şi-adânci păcate
Şi se ştia prin cuget, departe de-a fi sfânt!

Credea în Trinitate, aşa cum crede-oricine,
Vorbind, pe cât se pare, cu sfinţii, uneori,
Mergând pe la soroace, aşa cum se cuvine
La Sfânta Liturghie, duminica, în zori,

Dar nepostind vreodată, ca omul, creştineşte,
Şi nefăcând prea multe în nefirescu-i trai,
Mai păcălind pe Domnul, trăind precum trăieşte
O fiinţă care astăzi n-ar fi să intre-n Rai!

Era doar bun la suflet, mai dând un ban pe stradă,
Când întâlnea la colţuri vreun cerşetor uitat,
Şi se ruga-n tăcere, nicicând să nu se vadă
Zăcând precum acela, flămând şi-nsingurat!

Îşi aştepta destinul cu demnă împăcare,
Ştiind că Paradisul nu-l va primi de fel,
Mustrându-se pe sine, mereu cu resemnare,
Sperând ca Maica Sfântă să-l ierte şi pe el,

Dar neavând puterea să ceară o minune,
Se închidea în sine, ca omul temător,
Văzându-şi paşii vieţii, aşa precum se spune,
În preajma morţii sale, ca orice muritor!

Se pomeni-ntr-o seară, cu-un înger în visare,
Ce-l întrebă de-i gata să-l ia cu El în Cer!
Răspunsul fu pe dată: “-Sunt gata de plecare”
“Şi mă încred în Domnul, chit că trăiesc ori pier!”

Şi-apoi, zburând pe dată, cu îngerul aproape,
Se pomeni-ntr-o clipă, cât ai clipi uşor,
În faţa unei peşteri, închisă între ape,
Care-i dădu pe dată, pe şiră un fior!

“-Rămâi aici!” îi spuse ‘cel înger iluzoriu,
Privindu-l cu un zâmbet deloc îngrijorat!
“-Ce vezi aici în faţă, e doar un purgatoriu“
“Menit să te desfacă de duhul necurat!”

“Aici, oricine intră, mai speră-ntr-o minune”
“Deşi, prin cărţi se spune că n-ai nici un temei!”
“De eşti un suflet dornic de a ieşi pe bune,”
“Vei dobândi iertarea, dar numai dac-o vrei!”

Aşa-i vorbi-n visare ‘cel Înger cu blândeţe,
Lăsându-l singuratic în locul cel menit
A scoate răutatea din omul ce-n tristeţe
În cursul vieţii sale adânc a pătimit!

Rămas în părăsire-n sinistra închisoare
Ce-l aştepta-ntre ziduri cu iz de temnicer,
În jurul său, doar apa mai clipocea sub soare
Făcând uşoare valuri ce se loveau stingher!

Bătu la poarta aspră, cu un reflex nesigur,
Ştiind că se deschide acum pentru-a primi
Un suflet singuratic ce ar intra, desigur,
Dar neştiind vreodată dacă-ar putea ieşi!

---------------------------------------------

Cât ar fi stat acolo, doar Dumnezeu o ştie,
Căci n-a fost încă nimeni să vină înapoi
Spre-a povesti o viaţă de aprigă urgie
Trăită-n purgatoriul din Viaţa de Apoi!

Dar omul se desparte acolo în tăcere,
De toate câte ştie c-au fost pe-acest pământ,
Şi curăţat prin flăcări de vise efemere
Mai speră-ntru iertare, dând rugi spre Duhul Sfânt,

Crezând cumva că viaţa n-a fost nicicând creată
Spre-a fi pierdută veşnic prin cripte cenuşii,
Lăsând păcatul firii din lumea de-altădată
Să-ngroape partea bună din suflete pustii!

Stătu şi omul nostru prin locuri neumblate
Trăindu-şi trist coşmarul din viaţa ce-a trecut,
Dar tot sperând că Domnul, din Ceruri preacurate
Va şterge strâmbătatea în care s-a zbătut,

Şi luându-i din povara greşelilor eterne,
Îl va trimite-odată în locul luminat
În care bunătatea, de rău acum se cerne
Şi va primi şi dânsul iertarea de păcat!

Văzându-l cei de-acolo că vrea să se căiască
Şi-n ciuda umilinţei, nu se dedă la rău,
Se hotărâră-n taină, mai des să-l pedepsească
Spre-a-l transforma pe dată în suflet de călău,

Dar omul nostru, iată, mai bun părea să fie
De fiecare dată când trupu-l chinuia!
Dacă-ar fi fost într-una bătut o veşnicie,
Ar fi-ndurat pedeapsa spre fericirea sa,

Rugându-se la Domnul, să aibă-acum putere
Spre-a rezista de-a pururi şi-a fi nemuritor,
Uitând prin fapte bune de apriga durere
Administrată-n valuri de “cel înşelător”!

Văzând că pedepsirea, nu-l afectează dară,
Şi nu îl mai preschimbă în fiară de pripas,
Deciseră cu toţii, să-l scoată-acum afară
Spre-a nu fi rău exemplu şi celor ce-au rămas

Şi a nu da nădejde că doar prin bunătate
Şi prin credinţă mare, un om s-ar mântui,
Salvându-se din moarte, scăpând de tot şi toate,
Intrând în Paradisul ce astăzi l-ar primi!

Aşa precum gândiră, îndată şi făcură!
Îl luară dintr-odată, zvârlindu-l înapoi
În faţa porţii-nalte ce, fără tevatură
Se-nchise-n zgomot tare cu lacătul greoi!

Rămase omul singur, nevrând ca să mai tacă,
Gândind cu voce tare, ca omul necăjit:
“-Pesemne că nici Domnul nu ştie ce să-mi facă,”
“Nici dracii cei de smoală nu mă mai vor primit”

“Şi-n lumea-aceasta nouă, cuprins de-ngândurare”
“Rămas-am de izbelişti, sortit din nou să cad”
“Ca fiinţa primitivă, răpus de închistare”
“În grea captivitate, legat de Rai şi iad!”

Plecă, dar, omul nostru, pe singura ieşire
Pe care n-o văzuse cândva, de la-nceput,
Fiind adâncit în gânduri, privind cu îndârjire
La soarta-i nedecisă în care s-a pierdut

Şi fermecat de lumea ce se-ntindea-nainte,
Îmbărbătat de vise, destinul şi-l vedea,
Simţind că Domnu-n Ceruri veghea cu luare-aminte
La buna lui credinţă ce nu şi-o ascundea!

Ajunse într-o seară, prin ruga-i creştinească,
La porţile terestre ce se vedeau prin nori,
Departe de suflarea cea rea şi nefirească
A locului din care plecase de cu zori,

Ştiind că în cetate putea să-i fie bine,
Văzând pe drumuri omul cinstit şi-apropiat
Având de toate cele, privind pe orişicine
Ca musafir de vază, distins şi elevat!

Ce-şi amintea, dar, dânsul, trecut acum prin multe,
Era că într-o clipă, când îi cereai ceva,
Localnicul de-acolo, prin calcule oculte,
Spunea pe dată preţul, umflat cu TVA!

De ţi-ar fi fost şi sete, şi foame dintr-odată,
El ţi-ar fi dat de toate, dar ţi-ar fi socotit
La ultima centimă, şi pâinea minunată,
Şi vinul ce pe masă cumva ţi s-a servit,

Venind apoi cu nota de plată într-o mână,
Luându-ţi banii iute, apoi plecând şi el
Să mai servească-n tihnă alt om, ori vreo bătrână
Ce-ar mai avea bancnote ascunse-n portofel!

De-ai fi cerut o cană, spre-a bea de la izvoare
Puţină apă rece, ca omul obosit,
Cu toţii ţi-ar fi dat-o, dar aşteptând cu-ardoare
Să scoţi din pungă banul pe care l-ai dosit!

Nici vorbă de dreptate atunci când n-ai bănuţul
Şi foamea te îndeamnă s-apuci pe “căi lumeşti”,
Căci eşti închis în temniţi ca robul şi ca şuţul
Pe care pretutindeni în lume-i întâlneşti,

Iar preţul pentru hrană, l-a pus de-acum pe fugă
Pe omul care-n grabă de-oraş s-a-ndepărtat,
Căinându-şi pământenii şi înălţând o rugă
Ca sufletul dintr-înşii să fie-acum iertat!

Mergând apoi pe cale, văzu o bătrânică,
Zăcând neputincioasă, cu chipul răvăşit,
Având şi o căsuţă cu o odaie mică
Şi cu acoperişul în parte găurit!

“-Eu Doamne-s în putere şi ştiu ce e uitarea”
“Când lumea-i blestemată şi toţi îţi cer vreun ban!”
“Ajută-mă Preasfinte să pot să fac lucrarea”
“Şi să ajut o fiinţă aflată la liman!”

Aşa gândit-a omul şi se-apucă de treabă,
Văzând acoperişul ce-abia se mai ţinea
Şi termină cu dânsul, chiar fără nici o grabă,
Spre fericirea fiinţei ce-acum se bucura,

Iar dânsa se întoarse o clipă în cămară,
Purtând în mână banii ascunşi în buzunar
Şi vru să-i dea răsplată aceluia de-afară
Ce-i reparase casa cu-atâta sârg şi har!

Dar omul îi respinse, spunându-i cu răbdare
Că nu pentru răsplată de-acum s-a ostenit,
Dar c-ar primi în tihnă o binecuvântare
Şi-o rugă de iertare de-un suflet osândit,

Plecat spre Cele Sfinte, din iadul fără nume
Să-şi caute menirea în Sfântul Paradis,
Sperând să mai găsească o vietate-n lume
Ce să-l îndrume astăzi spre un atare vis!

Atunci, cu luare-aminte îl mai privi mătuşa
Zâmbindu-i dintr-odată cu înţeles uşor,
Şi dispăru ca fumul ce-nvăluie cenuşa
Luând cu ea şi casa, spre Cer plutind pe-un nor!

Se minună cu frică ‘cel om văzând acestea,
Şi merse mai departe, rostind cu glas tăcut
Că nu va spune sigur, cuiva de-acum povestea
Trăită-n ziua asta, căci nu va fi crezut!

Ajunse la fântâna crescută dintr-o dată
Pe margine de drumuri, izvor alinător,
Şi dătător de viaţă, cu apă preacurată,
Dar fără vreo găleată spre-a fi de ajutor!

În jurul ei, la umbră, stăteau din întâmplare
Doi cerşetori în zdrenţe, cu mâna tremurând!
“-Cu Dumnezeu-nainte!” Le spuse cu-ndurare
Venind, dar, omul nostru, pe cale tot umblând!

“-Eu nu am bani de-acuma, spre a vă da pomană”
“Şi-s prea sărac în straie spre a vă îmbrăca!”
“Dar văd că la fântână acum nu-i nici o cană”
“Spre-a potoli din setea celui ce-ar vrea să bea!”

“Voi lua acum cu mine un lemn scobit de mână”
“Şi-oi coborî-n afunduri, ca apa să o scot “
“Spre-a fi ca niciodată, un dar de la fântână”
“Creştinilor ce astăzi de sete nu mai pot “

“Iar de veţi vrea vreodată să mulţumiţi de-acestea”
“Cuiva, de bogdaproste, cu Domnul să vorbiţi “
“Îngenunchind în Faţa-I şi dându-I iute vestea”
“Că păcătoşii lumii sunt, iată, pocăiţi!”

Se bucurară foarte cei doi de la izvorul
Ce sta în părăsire, crezându-l toţi secat
Şi lăudând pe Domnul, sorbiră din ulciorul
Scobit în lemn de tisă, de-un trecător ciudat,

Iar omul nostru vesel, purcese mai departe,
Văzând de-acum pe dealuri, cetate şi oraş,
Cu metereze drepte, sclipind în soare-aparte
Vestind că Mântuirea se află la doi paşi!

Ajunse către seară la zidul către care
Tânjeşte-n timpul vieţii oricare muritor!
Bătu senin în toaca aflată la intrare
Şi îi deschise uşa un chip surâzător,

Ce-l întrebă-ntr-o doară ce vânt acum îl poartă
Prin locuri neumblate de om nemântuit!
El se-nclină în faţa-I, uimit de blânda-i soartă
Şi-I spuse-a lui poveste, sperând a fi primit!

“-Prea bine,” i se spuse! “Pofteşte-acum cu Mine”
“La Domnul ce-nsoţit-a din veacuri drumul tău!”
“Căci El în Sfânta-I milă, S-a bucurat în Sine”
“Văzând cum pedepsirea te-a curăţit de rău!”

“Tot Domnul din cetate, te-a scos din murdărie “
“Făcând pe draci să vadă că tu te-ai cam schimbat!”
“Tot El ţi-a scos în cale, oraşul dintr-o mie”
“În care nici un suflet nu poate fi mişcat “

“Iar blânda Mătuşică, cu casa dărâmată”
“Pe care-aI fericit-o, dorind răsplată-n cer”
“A fost, precum se ştie, chiar Maica Preacurată”
“Punând la încercare un om cu trai mizer!”

“Cei doi de la fântână, cei una cu pământul,”
“Erau de bunăseamă doi “cerşetori” de soi: “
“Iisus Nazarineanul precum şi Petru Sfântul”
“Pe care-l vezi în faţă prin Viaţa de Apoi,”

“Şi-acum, vom merge dară spre Domnul ce aşteaptă”
“Să vadă cum arată un suflet mântuit”
“Doar prin a lui putere şi prin credinţa dreaptă”
“Ce-au transformat în Înger un om nechibzuit!”

Acestea fiind spuse, se îndreptară iute
Spre-o casă mititică ce-n calea lor stătea,
Intrând de bunăseamă, cumva, pe neştiute
În lumea fericită ce-acum îi aştepta,

Iar Domnul se întoarse-ntr-o clipă de tăcere,
Spre ei, căci ce văzuse prin lume L-a mâhnit,
Având în ochi şi lacrimi născute din durere,
Dar şi o bucurie spre-un suflet izbăvit!