Un suflet care nu se roagă, sub cer, la Dumnezeu nicicând
Nu poate fi decât acela al unui animal de rând;
Şi cine ştie dacă acesta măcar de-i animal ce tace
În chiar tăcerea lui, sub soare, aprinse rugăciuni el face
Ia seama la rumegătoare, în ale vieţii tale zile
Tu omule , mereu ia seama la boi, la oi şi la cămile
La capre şi la iezi de asemeni, la mieii toţi după a lor cină
Nu par că-n rugăciune adâncă, sub cer lui Dumnezeu se închină
Când toate-n ochii lor adună o albă străvezie ceaţă
Privind în dincolo de lucruri şi parcă dincolo de viaţă?
Ia seama pomilor în floare, tu, om cugetător, şi spune:
Când toţi îşi suie-n slăvi mireasma nu-ţi par că sunt în rugăciune?
Au nu-ţi par ei ca nişte preoţi ce-au îmbrăcat odăjdii sfinte
În care lui Dumnezeu se închină cădelniţând fără cuvine?
Cu braţele de floare pline,nu-ţi par ei toţi că le ridică
Spre Cel ce satură-n vecie, şi om, şi fiară, şi furnică?
Nu-ţi pare alba lor podoabă c-ar fi ofrandă-n veci suavă
Pe care-n rugăciuni o înalţă lui Dumnezeu tronând în slavă?
Dar florile ce cresc în straturi sau din pământ pe tot pământul
Nu tot asemeni îşi ridică miresmele spre-n veci Prea Sfântul?
Narcisele şi trandafiri, mărgăritarul şi toţi crinii
Au nu-și trimit a lor parfumuri, etern, spre Regele Luminii?
În graiul ei, ce vrea să spună a tuturor suava floare
Prin harul lor au nu par toate că Lui înalţă osanale ?
Ia seama încă la albine ce de cu zori şi până seară
Adună de prin flori nectarul şi umplu stupi lor cu ceară
Ca fiecare pentru sine să dăruiască o făclie
Să ardă Celui pus pe Cruce prinos la Sfânta Liturghie ?
Ascultă zumzetul lor dulce. Cu ce poţi oare să-l asemeni
De nu c-o rugăciune aprinsă cum nu auzi nicicând la oameni
Şi parcă mii şi mii de îngeri îngână-n cor fără cuvinte
Cu a florilor mireasmă tainic nălțând-o Bunului Părinte
Ia seama la pământ pe câmpuri în orişicare dimineaţă
Şi vei vedea că se ridică din el un abur şi o ceaţă
Ce crezi că-i aburul acela al tot pământului, de nu e
El însuşi caldă rugăciune ce Ziditorului o suie?
Ia seama, omule, de asemeni , la păsărele care cântă
Şi spune-mi dacă nu spre ceruri într-una cântecul avântă
sau fă-mi lumină-n întuneric grăindu-mi să înţeleg şi eu
Cântarea lor e pentru oameni, ori este pentru Dumnezeu?
O, pentru El doar cântă ele, căci pe-a pământului său laturi
Doar El le satură pe toate, şi nu tu omule le saturi
Cum ar cânta doar pentru oameni, de n-ar avea mai mult temei
Sub cer să cânte fiecare doar pentru Dumnezeu?
Din câte păsări sunt în lume, au mai bătrână au de-I pui
Când apă beau, văzut-ai una ce n-ar căta spre slava Lui?
Cine ar putea să spună oare că atunci când beau din a Lui apă
Nu suie mulţumirea-n ceruri Aceluia care le-adapă
Deci care vietate-n sine, ce spre Cuvânt nu-şi are gura
Ar fi sub cer şi nu-şi cunoaște pe cel ce i-a zidit făptura?
Au cine Lui nu I se pleacă în veci şi marii, şi mărunţii,
Şi viermi, şi gâze, şi reptile, şi peşti, şi apele, şi munţii?
Au care soare din adâncuri, şi dintre stele care stea
Nu s-ar topi de-a Lui suflare de-ar fi împotriva Lui să stea
Ci toate-n tot plecat genunchiul nu şi-ar avea adâncul hău
Şi n-ar slăvi făptura toată, etern pe Făcătorul său ?
Şi acum spre tine ridic glasul, bogatule între săraci,
Cel care nu faci nicio rugă , sub cer, şi nici nu vrei s-o faci,
Tu n-ai cui să te închini în viaţă? N-ai învăţat nimic sub soare?
Nici de la pomi, de la albine şi nici de la rumegătoare?