Mi-e sete de iubire



Prin zorii unei clipe, văd umbre călătoare,
Cu aripi de lumină se duc spre răsărit,
Lăsând în urmă lumea atât de trecătoare
Și sufletul durerii ce-n ea a înflorit,

Și văd de la fereastră cum spiritele toate
Se-nalță și coboară pierzându-se-n văduh,
Brăzdând lumina vieții cu aripa ce poate
Să mângâie amurgul atins de Sfântul Duh.

Privesc apoi spre mare... Zăresc stâncile zării
Și inima îmi bate la nesfârșit, alert,
Lăsând în urmă timpul la țărmurile mării,
Ciocnindu-se-n talazuri, spărgând al clipei sfert.

Mă-nalț rostind o rugă. Cuvintele sunt sfinte,
Și îngeri întâlnesc în drumul meu spre sus,
Iar zorii rupți în clipe se risipesc în minte
Când îngeri luminați mă-ndreaptă spre Isus.

Acolo-i judecata cea plină de dreptate,
În care umbre vin în zborul cel de-o clipă
Să treacă la Lumină sau colo - înspre moarte,
Când spiritul în beznă deodată se-nfiripă.

Mi-e sete de Iubire și-aș bea din apa vieții,
Dar îngerii îndată mă ung cu mir sfințit
Și ochii mi-i dezleagă de vălurile ceții
Care o viață-ntreagă în lume m-au orbit...

Lumina se arată mai albă, tot mai albă,
Și mâna mea se-ntinde spre noul răsărit
În care viul soare e o Lumină dalbă
Care străluce pururi, ca Domnul preasfințit.

Îngenunchez o clipă, dar îngerul mă strigă
Și-mi frânge teama care cu foc m-a săgetat,
Însă vederea clară, văd, are să m-atingă
Străfulgerându-mi trupul și spiritul curat.

Văd miezul nemuririi cu pleoapele deschise
Și ard în mine-o clipă scântei de viață vii,
Și spiritul străluce ca torțele aprinse,
Ca picul de Lumină trecând prin poezii.

E ziua mea cea sfântă, zi sfântă Luminată,
Ce pururi m-a întors din drumul rătăcit,
De-unde-a lumii forță mă voia zdruncinată,
Ca să mă pierd de Domnul în hăul adâncit.