E vremea vremii...
Autor: Ioan Hapca
Album: Reflecții
Categorie: Trezire si veghere
E vremea vremii...
Tuflim sub masca filantroapă
Stupidul nost` egocentrism,
Un fatalism ce ne îngroapă
Sub ochii plini de realism
Și adevăr care dezgroapă
Cumplitul nostru egotism.
Ne-ascundem frica cea absurdă
Sub o manta de inocență,
Ce până-acuma era surdă
La evlavie, crez și reverență
Dar nu zdrobim firea ce zburdă,
Sfidând a Domnului prezență!
În astă realitatea crudă,
Îndatinați ne poticnim...
Vorbind de-o luptă și de-o trudă,
În care, nici nu mai trăim
Și ne mirăm că se scufundă
A vieții barcă și murim.
Ne consolăm sub un generic:
„Domnul e bun! Domnul e bun!”
Și-orbecăim în întuneric
Neavând cu El nimic comun
Că-uităm în mersul nost` himeric,
Că-I Sfânt și-ai Lui, I Se supun.
Ne îngrozim de încercare
Și nu avem discernământ,
Și nici dorința aceea mare
De Ceruri și de Tatăl Sfânt,
Căci ne-am făcut noi, fiecare,
Un rai al nostru pe pământ.
Ne-am dus și la frângerea Pâinii
Cu-o față bine împodobită,
În vreo răsfrângere a luminii,
Lăsând subtil a nopții ispită
De prin ungherele inimii
Să mai domnească liniștită
Și abundăm de-o activitate
Cam între oameni și neoameni,
Cu fast de mari în societate,
Chiar și-n biserică, de asemeni,
Dar făr` de sare, pietate,
Și de lumină pentru semeni.
Am tot admis prevăzători
Să ne dezmierde viitorul,
Și ne-am tot pus învățători,
Așa cum își dorea poporul
Până-am ajuns toți lucrători
Ce-și șlefuiesc exteriorul.
Ne-am mai clădit și-o închinare
Pe forme vaste și pompoase
Fugind de o disciplinare
După criterii luminoase,
Și-acum, `nălțăm doar mâini murdare,
Nu suflete evlavioase.
Mai alergăm întâi la medici
Cheltuindu-ne cu totul,
Și când se dovedesc nevrednici,
Pare că-a sosit potopul
Și-abordăm diverse tehnici,
Ca Hristos, să le ia locul.
Și-ar mai fi multe de spus,
Dar mă întreb, la ce folos,
Dacă le privești de sus,
Cu un patos vanitos,
Răzvrătit și nesupus,
Ce desparte de Hristos?
Scripturile-s desăvârșite
Și cu-o valoare de nespus;
Prin ele, din vremi învechite,
Creatorul Sfânt ne-a spus
De-aceste vremuri stabilite
Cu mare-atenție de Sus;
Și tocmai noi, ce ne-a fost dat,
Să le cuprindem împlinirea,
În loc să ne fi bucurat,
`Plinindu-ne cu drag menirea,
Se pare că ne-am lepădat
Destinul, neglijând sfințirea.
Ne-a năpădit grozav ruina...
Dar fraților, nu e târziu
Pentru-a ne recunoaște vina,
Și-a duce sufletul pustiu
La Cel ce-i poate da lumina
Și transformarea-n suflet viu.
E vremea vremii ce înfierbântă
Inima, întregului pământ;
Cel sfânt, să țină calea sfântă,
Să fie zilnic tot mai sfânt,
Iar cel cu pocăința frântă,
Să-și plece capul în mormânt.
Nu-i timp să ne considerăm
Năpăstuiți de-oarece soartă,
Ci vremea să ne transformăm,
Și răstignind natura moartă,
Pe-a Domnului s-o îmbrăcăm,
Fugind de slava cea deșartă.
02/04/2020*Ioan Hapca
(Zaragoza)
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/poezii/198163/e-vremea-vremii