Viața ne obligă să luăm lucrurile în serios. Fiecare om este monarh peste domeniul ființei sale și, în același timp, supus unei autorități superioare, fie că-i place fie că nu, fie că este conștient de acest fapt, sau nu.
Amândouă ipostazele implică responsabilități pentru individ, mai întâi de felul cum își guvernează ființa și resursele încredințate lui și apoi de felul cum se raportează la autoritatea de care depinde, și mai ales cărei autorități alege să i se supună.
Situații limită, puncte culminante, momente cheie, spre care pașii vieții ne conduc, revelează brusc coordonatele ființei noastre. I s-a întâmplat și lui Iuda, în noaptea când a vândut pe Isus. Pasajul din Evanghelii intitulat ”Descoperirea vânzătorului” relatează scena Cinei, pe când Isus destăinuie ucenicilor planul trădător, ”Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde”. Șocați, ucenicii întreabă, unul după altul, ”Nu cumva sunt eu, Doamne?” Traducerea românească nu pare a transmite fidel nuanța întrebării lor, care ar putea suna,”Doamne, sper că nu sunt eu? !”
La urmă, în contrast cu cei unsprezece, întreabă și Iuda, mai mult ca să spargă o tăcere stânjenitoare, care-l acuză, ”Nu cumva sunt eu, Învățătorule?”
Cei unsprezece dinainte se adresau ”Domnului”. Iuda se adresa doar ”Învățătorului”.
Prezența lui Isus revela aparteneța lui Iuda la lumea spirituală alternativă, opusă Lui. În duplicitatea sa, Iuda depășea limita care marca imposibilitatea întoarcerii, limită marcată chiar și lingvistic.
Soarta lui era pecetluită. De-acum nu se mai putea asocia decât cu cei de teapa lui. Era ora astrală a trădării, a urii, a beznei eterne pentru vrăjmașii lui Isus, ”acesta este ceasul vostru și puterea întunericului” (Luca 22:53).
Numai un ceas, fatal, pentru trădător, urmat de ceasul rânduit pentru Jertfă, .