S-a-ntipărit durerea pe chipul meu aşa
Că orice trăsătură mi-o strigă de departe...
Atât de-ndelungată, de cruntă-a fost şi grea
Că nu-i mai piere urma lăsată, pân-la moarte.

- Dar urma cea lăsată pe suflet mai amar
Îmi va zdrobi-amintirea, milenii parcă încă,
Cât de cumplit e răul, - căci urma lui de jar
Pe faţă şi pe suflet rămâne-aşa de-adâncă!

Treci, Doamne, peste toate lumină şi balsam,
Ștergând amara urmă a feţei şi-amintirii,
Pe-ntreaga mea fiinţă de-a pururea să n-am
Decât întipărirea iertării şi-a iubirii!