Ce simplu și frumos ne spune Evanghelia, că Isus”i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1). A dus iubirea până la limita posibilă. Le-a dovedit-o în seara ultimă petrecută cu ei și în ziua următoare, când rămânea singur, părăsit de toți. Părăsit și singur, Isus își ducea iubirea până la capăt. Și capătul iubirii este jertfa de Sine. În ziua premergătoare praznicului, atârna pe cruce Iubirea lui Dumnezeu și iubirea de Dumnezeu, săvârșind cea din urmă lucrare în folosul lumii, înainte de Sabat, sau Odihna Eternă.
Ligheanul Domnului
”S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ștergar și S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor …” (Ioan 13:4-5).
Firi diferite, ucenicii își treceau pe rând picioarele prin lighean. Profilul lor oferea în seara aceea galeria psihică întreagă a grupului ales de Isus. Prin atingerea mâinilor Sale, El îi citea pe rând, într-o pomenire finală ca Fiu al Omului. Măcar că-i știa foarte bine, nu doar din conviețuirea de peste trei ani, ci din veșnicie, Domnul își întipărea în memoria palmelor amintirea ucenicilor. Dorea să-Și aducă aminte de toți în ceasurile atârnării pe Cruce, când sângele-I curgea din palme și-i spăla de păcatele lor, ”Iată că te-am săpat pe mâinile Mele …” (Isaia 49:16).
A fost ca un intim rămas bun, rostit fiecăruia în parte, nu cu gura, ci cu mâinile. A întâlnit din nou scepticismul, blândețea, îndoiala, sensibilitatea, iuțimea; și toate acestea au lăsat o impresie în palmele Învățătorului. Ultima impresie umană, înainte de întâlnirea cu asprimea lemnului și răcoarea oțelului.
Acolo, în lighean, se topea ceva din ei, ca într-o eprubetă de laborator, în care reacția controlată cu grijă trebuie să dea rezultatul scontat. Acolo, Isus a obținut încă o dată ce dorea de la ucenicii Săi, fără ca ei să știe. Experiența din odaia de sus îi tria, despărțind grâul de neghină. S-a dizolvat în lighean încă un gram din firea veche, sub impresia unui gest unic în istorie, care i-a surprins, le-a zdruncinat siguranța și i-a scos încă o dată din făgașul gândirii tradiționale. O schimbare necesară, o lecție neînțeleasă atunci, dar pricepută ”după aceea”. Din nou, măiestria Învățătorului semăna o sămânță pentru mai târziu, și pentru noi, la distanță de două mii de ani de actul care a schimbat lumea și istoria, după cum nimic din ce Isus a săvârșit n-a dat greș și n-a rămas fără urmări.
Apa din ligheanul spălării picioarelor vorbește cu elocvență despre câteva lucruri. Ea ne spune mai întâi de acțiunea unificatoare a mântuirii. Suntem egali. Dumnezeu nu ne tratează preferențial, deși ne încearcă ispita de a crede că suntem speciali în ochii Săi. Stă în firea apei să se niveleze, indiferent de vasul sau formațiunea geologică în care se găsește. Avem nevoie să trecem constant pe la lighean, în amândouă pozițiile; și în postura perplexă a lui Petru, dar mai cu seamă în poziția plecată a lui Isus.
Apa curățește vinovăția pe care o iertăm altora și spală mustrarea de cuget, care ne obsedează pe noi înșine. Apa dizolvă pământescul din noi. Se aruncă odată cu ea reziduurile care trebuiesc aruncate, țărâna ce nu poate urca în Cer. Scăpăm de ea progresiv, gram cu gram.
În fața ligheanului stau întotdeauna doi. Nu întâmplător ne-a învățat Isus să ne rugăm folosind pronumele posesiv la plural, ”Tatăl nostru”. Tatăl meu și Tatăl tău! Nu ucenicii L-au spălat pe Isus în seara Cinei, dar oricine spală pe fratele său, Îl spală, de fapt, pe Isus, dacă atitudinea slujitoare este prezentă.
Lecția slujirii adevărate transpare din atmosfera unică a Cinei, slujire care se poate împlini doar în umilință, la nivelul picioarelor celor pe care-i slujești; mai jos de picioare nu se poate coborî. Urmează apoi disponibilitatea în fața suferinței, pe care sacrificiul o implică. Și, ca și cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, pe sufletul Domnului apăsa durerea de a fi respins de beneficiarii lucrării Sale. Așteptat cu dor, sta în mijlocul lor, necunoscut ochilor orbiți de prejudecăți și cu inima împietrită din lipsă de dragoste. Se vedea vândut pe 30 de arginți și se vedea schimbat cu un tâlhar …
Isus se pleca și spăla picioarele unor trădători care erau ”ai Săi” (Ioan 13:1), care n-aveau încă tăria să îndure împotrivirea împreună cu Domnul lor, dar care, fiind ai Săi, vor avea parte de ea în viitor.
Ligheanul lui Pilat
”… a luat apă, și-a spălat mâinile înaintea norodului și a zis: ”Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia” (Matei 27:24).
Pilat cădea în capcana etern umană, urmând calea îmbietoare a neprihănirii proprii, rostită cu gura și bazată pe merite proprii. Pilat credea că se poate spăla singur. Dar nu se pleca, nu se dezbrăca de hainele lui și nu slujea decât intereselor sale egoiste, căci nu se iubea decât pe sine. Ce tablou trist al neputinței și, în același timp, al infatuării umane, care stă sfidătoare înaintea lui Dumnezeu, incapabil să-L recunoască, orb la nevoia proprie și la salvarea disponibilă.
Două lighene – atât de aproape unul de altul în timp și spațiu, dar situate la polii opuși ai universului spiritual, criteriul diferențierii eterne. Între odaia de sus și palatul guvernatorului au fost luat deciziile finale, cu implicații eterne pentru toți oamenii. Hotărârea lui Isus a fost, ”Totuși … cum voiești Tu”, iar hotărârea lui Pilat, ”le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, dupăce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit”.