Era o zi de doliu în cetate,
O mamă îşi ducea la groapă fiul
Şi alţii mulţi, cu feţe-nlăcrimate
La pas domol, tăcuţi urmau sicriul.

Era-n văzduh o cruntă sfâşiere
‎Urzeala sorții crude s-o destrame,
Cuvinte nu-s să spună ce durere
Era în sufletul acestei mame.

O văduvă cu inima fărâme
Jelea cernită fiul scump plecat,
‎Nădejdi şi vise-aveau să se dărâme
‎S-au spulberat în ceasul blestemat.

Dar Domnul străbătea atunci Nainul
Şi s-a oprit la raclă plin de milă,
“Nu plânge mamă, ştiu, ţi-e gol căminul,
Îţi ştiu amarul … azi rup neagra filă!”

Ea încă-năbuşea în piept suspine
Când Domnu-atinse trupul nemişcat,
Ca unul ce putea schimba destine
Chemă pe fiu … şi el s-a ridicat.

Înmărmurită de-o aşa minune
Mulţimea se-ntreba: ‘aceasta ce-i’?
‎Profetu-ntoarce duhul din genune,
Cheamă pe mort … şi-i viu, merge-ntre ei? !

Şi-L proslăveau toţi cu recunoştinţă
Căci însuşi Dumnezeu îi cerceta,
Îşi împlinea a Lui făgăduinţă
O nouă viaţă, prin Calvar, le da.

Căci învierea Lui din morţi e pârgă
Pentru cei hotărâţi în a-L urma,
Cu deznădejde nimeni să nu plângă!
Oricine crede-n El va învia!

Nainul fiii încă-şi mai îngroapă …
Ţărâna-şi ia ce-i dat spre putrezire,
Dar cei ce din izvorul viu se-adapă
Din gheara morţii află slobozire.



Olivia Pocol (Bâlc) – Sep 8,2018