Începutul versetului 3 este în legătură cu versetul 5:

   Deoarece căutați o dovadă că Hristos vorbește în mine, cercetați-vă pe voi înșivă.

   Cea din urmă parte a versetului 3 împreună cu versetul 4 sunt o paranteză. Apostolul le arătase că învățătorii aceia mincinoși puseseră la îndoială chemarea lui. El le dăduse dovezi ale slujbei lui și în cele din urmă spune:

   Dacă voi căutați o dovadă că Hristos vorbește în mine, cercetați-vă pe voi înșivă. Nu este Hristos în voi?

   Apoi adugă:

... afară numai dacă sunteți lepădați

   Un lepădat este unul aruncat afară, ca nemaifiind bun pentru ceva; deci, dacă voi sunteți creștini, Hristos v-a vorbit prin mine, și prin mine sunteți voi credincioși.

   Nu cercetarea stării mele duhovnicești poate să-mi de apacea, ci credința în Domnul Isus Hristos.

   Nu pot să dobândesc pacea privind la mine însumi, deși aștept să fie și în mine semne ale harului. Și de fapt, dacă cineva are Duhul lui Hristos, numai așa ar fi în stare să se cerceteze pe sine însuși. Iar dacă are Duhul lui Cristos nu are nici un sens să facă acest lucru. Cineva insista asupra acestei examinări și atunci l-am întrebat: Ești dumneata competent să judeci fără Duhul Sfânt?

   Este un lucru binecuvântat când sufletele ajung să descopere că nu este nimic bun în ele însele, adică în firea lor păcătoasă - și apoi să nu mai privească la ea. Atunci ele înțeleg că Hristos este cum în prezența lui Dumnezeu pentru ele și astfel toate sunt la locul lor. Nimeni nu poate avea claritate asupra acestui lucru până ce nu știe că nu este nimic bun în el - și atunci va privi numai la Hristos.

   Dacă ne cercetăm pe noi înșine ca să vedem dacă umblăm ca niște creștini, facem bine. Dar dacă ne cercetăm ca să vedem dacă suntem creștini, facem un lucru care nu este potrivit Cuvântului.

   Dumnezeu declară că toți cei care cred sunt îndreptățiți și au viață veșnică. Eu nu-mi cercetez ochii ca să știu dacă văd, ci privesc la obectul care este înaintea mea și știu că văd.

   CREDINȚA PRIVEȘTE LA ISUS, NU LA SINE!

   Domnul Isus a spus femeii din Luca 7:

   Păcatele îți sunt iertate. Mergi în pace, credința ta te-a mântuit.

   Femeia a privit la Isus și a crezut în El fără să se mai gândescă la starea inimii ei. Starea inimii ei, convingerea că ea nu putea găsi pace și mântuire în ea însîși, au făcut-o să privească la Isus și în El să găsească pace. Evanghelia dă inimii răspunsul lui Dumnezeu în mod clar și deplin:

   Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi mântuit.

   Vă scriu, copilașilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate. 1 Ioan 2.12

   Alții încercaseră să-i abată de la încrederea deplină că ei aveau deja viață veșnică. Ioan le scrie ca ei să nu fie niciodată clătinați. Și aici nu este nici o punere la îndoială, nici o poruncă să se cerceteze, Dacă cercetarea de min e însumi ar fi mijlocul prin care să pot dobândi pacea, ar trebui să spun: Deci, fiind îndreptățit prin experiență... Și aceasta ar aduce pe un loc jos și umblarea. Dacă mă cercetez pe mine însumi ca să știu dacă sunt creștin, m-aș mulțumi descoperind că sunt. Dacă însă, fiind îndreptățit prin har, mă cercetez dacă trăiesc potrivit exemplului lui Hristos, sunt întotdeauna în pace, având încrederea binecuvântată în îndurarea lui Dumnezeu - și niciodată mulțumit în ce privește creșterea, până ce voi ajunge ca El, care este Capul, având aceeași gândire care era în El.

   Scriptura nu vorbește nicăieri de nevoia de a deveni noi vrednici de cer. Există și trebuie să fie creștere! Dumnezeu ne va disciplina dacă mergem greșit, vom întâlni căile de cârmuire ale lui Dumnezeu pentru noi, dar toate aceste căi nu sunt deloc în legătura cu vrednicia de a merge în cer. Și atâta timp cât acest lucru nu este cunoscut practic, atâta timp cât socotiți că mai ate nevoie de o altă curățire ca să fiți găsiți vrednici, veți găsi că această dorință este o piedică în calea păcii, deoarece plinătatea dragostei nu este văzută și nici faptul că El ne-a dat slava Lui nu este cunoscut. În același timp, în felul acesta, standardul umblării, coboară.

   Sunt preocupat de starea inimii mele în loc să fiu ocupat cu inima lui Hristos!

   Trebuie într-adevăr uneori să ne ocupăm și cu noi înșine; sunt greșeli, și trebuie să le judecăm, și trebuie să vedem nu numai să nu fie ceva rău, dar trebuie să fie o creștere.

   Totuși, dacă eu mă ocup prea mult de mine eul ia locul pe care Hristos ar trebui să-l aibe și deci, acesta este un rău. O persoană va veni la mine și îmi va spune o istorie lungă despre ce este în inima ei; și desigur, sunt o mulțime de rele! ... Dar, dacă aș întreba această persoană ce este în inima lui Dumnezeu, n-ar putea să îmi spună nici un cuvânt! Gândești că aceasta este o stare bună?

   Desigur, am ajunge în încurcături dacă nu ne-am judeca pe noi înșine dar judecata de sine este un lucru ușor și simplu, deci necesar, dacă sunt aproape de Dumnezeu și în comuniune cu El.