Odată cu căderea Regatului de Sud, numit Iuda, evreii au fost duşi în robia babiloniană şi Israelul a fost şters de pe harta lumii ca stat în anul 586 î. C. Profetul Ieremia plânge durerea poporului iudeu şi spune: „Dacă ne doare inima, dacă ni s-au întunecat ochii, este din pricină că muntele Sionului este pustiit, din pricină că se plimbă şacalii prin el.” (Plângeri 5.17-18) Totuşi, profetul contrapune acestei mari nenorociri naţionale faptul că Dumnezeu mai este încă pe tronul Său: „Dar Tu, Doamne, împărăţeşti pe vecie; scaunul Tău de domnie dăinuieşte din neam în neam.” (Plângeri 5.19) În ochii profetului se aprinde prin credinţă o rază de lumină din cuvintele rugăciunii sale: „Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce! Dă-ne iarăşi zile ca cele de odinioară! Să ne fi lepădat Tu de tot oare şi să te fi mîniat Tu pe noi peste măsură de mult?” (Plângeri 5.21-22) Printre prinşii de război luaţi prizonieri de către generalii împăratului Nebucadneţar se găseau şi patru tineri de viţă nobilă, chipeşi, plini de înţelepciune şi pricepuţi în orice domeniu al ştiinţei şi tehnicii din vremea aceea: Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. Vă imaginaţi cu câtă durere sufletească au trebuit să-şi părăsească ei ţara şi familiile lor, dacă au mai rămas în viaţă. Poate că erau din neamul marilor preoţi sau chiar din viţa regală a lui Iuda. În ei Dumnezeu învestise legile şi principiile legământului iudaic: închinarea la un singur Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului. În aceşti patru tineri s-au descoperit nu numai de către iudei, dar chiar şi de către babilonieni cuvintele din Ps. 78.3-7: „Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri, nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui, şi minunile pe care le-a făcut. El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel, şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte, şi care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor; pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu, şi să păzească poruncile Lui.” Cei patru tineri nu aveau ce să ia cu ei în Babilon decât încrederea personală în Dumnezeu şi amintirea vie a lucrărilor şi poruncilor Lui. Împăratul Babilonului a reuşit să le dea alte nume, dar n-a putut să le schimbe şi caracterul. Daniel însemna „Domnul este Judecătorul meu” şi a fost schimbat în Beltşaţar („Bel să-i protejeze viaţa”), Hanania însemna „Iehova este binevoitor” şi a fost schimbat în Şadrac („Porunca zeului lunii”), Mişael însemna „Cine este ca Dumnezeu?” şi a devenit Meşac („Cine este ca Aku?”), iar Azaria („Iehova este ajutorul meu”) a fost schimbat în Abed-Nego („Slujitorul lui Nego”). Toate aceste nume noi aveau în structura lor nume de zei păgâni care să-i facă pe tinerii evrei să-L uite pe Dumnezeul lui Israel. Această strategie s-a dovedit însă a fi total greşită. În primul capitol al cărţii Daniel, Dumnezeu îngăduie un prim test al credinţei celor patru tineri: conformarea la normele culturii babiloniene. Până în vremea noastră lumea, pe care Babilonul o reprezintă din punct de vedere spiritual, vrea să-i toarne pe creştinii adevăraţi în tiparele ei. Dar apostolul Pavel ne învaţă în Romani 12.2 să nu cedăm în faţa presiunilor „chipului veacului acestuia” ca să putem experimenta transformarea minţii noastre în conformitate cu mintea Domnului Isus Hristos. Este evident că deportarea lor în Babilon, la curtea împărătească, a mai însemnat o casă nouă, o înţelepciune a Babilonului în locul înţelepciunii divine şi un nou regim alimentar care nu era curat d. p. d. v. al Legii ceremoniale. În alegerea lor aceşti minunaţi tineri evrei s-au hotărât „să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şi cu vinul pe care îl bea împăratul” şi l-au rugat pe mai-marele famenilor să nu-i oblige la acest regim alimentar (vezi Daniel 1.8). Li s-a aprobat cererea şi, timp de zece zile, au fost puşi la probă cu un regim alimentar simplu, format numai din zarzavaturi şi apă de băut. Care a fost rezultatul? După ce trecuseră cele 10 zile cei patru tineri au trecut cu bine testul şi ei arătau la faţă mai frumoşi şi mai expresivi decât ceilalţi din şcoala împăratului. Nu numai că erau nişte tineri manieraţi şi pricepuţi în tot felul de scrieri şi legi antice, dar aveau multă înţelepciune şi pricepere în tâlcuirea viselor şi a vedeniilor. Ei erau mai buni şi mai destoinici decât toţi înţelepţii Babilonului. De aceea împăratul, după ce a stat de vorbă cu ei, i-a primit în slujba sa la curtea imperială. Învăţăm de aici că nici chiar alegerile noastre bune pe care le facem, în cadrul voii lui Dumnezeu, nu sunt scutite de încercarea credinţei. Victoria în încercare este cea care aduce laudă şi slavă lui Dumnezeu şi va avea drept rezultat o pace durabilă, atât a minţii, cât şi a inimii noastre. Încă din perioada şederii lor în Egipt, când faraonul i-a supus la cele mai grele munci posibile de construire a cărămizilor, evreii au întâmpinat probleme când au vrut să-şi ia copiii ca să se închine împreună Domnului Dumnezeu în pustiu. Tactica faraonului spiritual al lumii babilonice este de a crea confuzie în minţile copiilor noştri, astfel încât aceştia să pună la îndoială standardele morale ale civilizaţiei iudeo-creştine care au la baza lor Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Ideologia de gen, la modă în zilele acestea, face exact acelaşi lucru. Aşa s-a întâmplat şi în grădina Edenului, când Eva a pus la îndoială porunca lui Dumnezeu în favoarea propagandei şarpelui. Experienţa familiilor creştine din Europa de Est, după revoluţiile din 1989, este una binecunoscută în lumea post-creştină de astăzi. Mirajul lumii occidentale era imens. Sistemul politic comunist din România, înainte de 1989, îngrădea în multe privinţe drepturile creştinilor de a se exprima liber, de a călători liber în orice ţară din Europa şi din lume, dreptul de a-şi exercita orice credinţă religioasă şi de a participa liber la viaţa societăţii, ş. a. m. d. Dar nimeni nu s-a gândit şi n-a putut să anticipeze rezultatul confruntării culturale, economice şi politice dintre est şi vest, care le-a schimbat oamenilor peste noapte scara de valori. Democraţia şi libertăţile individuale au făcut loc, din păcate, unor alegeri greşite în care dorinţa de îmbogăţire a scos din inima celor în cauză frica şi respectul faţă de Dumnezeu. Niciodată omul fără Dumnezeu nu va fi mulţumit cu ceea ce are. Totdeauna va dori mai mult şi mai mult şi nu se va gândi ce lasă în urma lui. Ceea ce este cel mai trist e faptul că postmodernismul nostru capitalist a însemnat diluarea devoţiunii pentru Dumnezeu şi împărăţia Lui, iar tinerii bisericilor neoprotestante au migrat departe de ţară şi şi-au construit un alt sistem de valori de care profită din plin părinţii Uniunii Europene. Aş dori ca aceşti tineri să se asemene pe plan spiritual cu Daniel şi prietenii săi din Babilon, dar tare mă tem că mă înşel în această privinţă. Daniel şi tovarăşii săi, prin alegerile lor cu caracter moral, au fost timp de 70 de ani martorii lui Dumnezeu în mijlocul Babilonului. Daniel n-a vrut să fie pe placul oamenilor cedând în faţa unor presiuni care-i puneau în pericol atât credinţa cât şi viaţa sa şi a prietenilor săi. Cei 4 n-au ţinut seama de politicile imperiale ale Babilonului şi de filozofiile şi religiile lui politeiste. Ei au slujit totdeauna, indiferent de consecinţe, pe Dumnezeul cel adevărat. Daniel a trăit sub domniile a 4 împăraţi şi probabil i-a văzut pe evrei întorcându-se în ţara lor, după ce pământul ţării sfinte s-a odihnit în cei 70 de ani. Profeţiile din Daniel sunt pentru Vechiul Testament ceea ce reprezintă Apocalipsa lui Ioan pentru Noul Testament. Aceste două cărţi escatologice se completează şi se armonizează reciproc pentru mărturia pe care o prezintă în faţa posterităţii şi a întregii veşnicii. E ca şi cum mărturiile creştinilor care se iubesc şi se unesc în faţa lumii pentru a-L proclama pe Hristos sunt mai puternice decât mărturiile unor creştini izolaţi şi lipsiţi de impact social. Eu cred în valoarea unităţii creştinilor născuţi din nou care, în alegerile lor, iubesc Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea, practică părtăşia creştină şi dezvoltă o mărturie vibrantă în faţa păgânismului modern şi gălăgios de astăzi. Daniel vorbeşte despre împărăţiile neamurilor începând cu Babilonul, împărăţia medo-persană, grecii şi romanii şi duce astfel firul acestor împărăţii trecătoare până la domnia lui Anticrist, înainte de reîntoarcerea lui Hristos. Ne dăm seama, citind profeţiile lui Daniel, că într-adevăr Sămânţa femeii a zdrobit capul şarpelui şi că întreaga istorie este istoria lucrărilor lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Împărăţia lui Anticrist va fi nimicită când Hristos Se va întoarce în gloria Sa eternă pe norii cerului şi va înfrunta armatele răsculaţilor la Armaghedon şi le va înfrânge pentru totdeauna (vezi Apoc. 19.11-21). Să ne întoarcem la imaginea celor patru tineri, care are în centrul ei nişte robi evrei luaţi de armata babiloniană şi duşi în capitala imperiului babilonian cu care începe vremea neamurilor. În inima lor este multă durere, se despart de ţara lor, de părinţii lor, dacă îi mai aveau, de ruinele Templului lui Solomon care a fost dărâmat de furia armatelor babiloniene. Dar ei nu plecau singuri la drum pentru că Îl aveau în inimile lor pe Dumnezeul lui Israel, Cel care i-a dat poporului evreu Legea pe care Israel, însă, deseori a încălcat-o cu nepăsare. Şansa pierdută de către poporul lui Israel care a căzut pradă duşmanului, conform cu hotărârea lui Dumnezeu, vestită cu mulţi ani în urmă prin profeţii Săi, a trecut în dreptul acestor patru tineri prizonieri care vor apăra în faţa posterităţii onoarea pierdută a poporului ales. Scriind aceste rânduri mă gândesc la ultima biserică din Apocalipsa 3 - Laodiceea, la uşa căreia stă Domnul Isus şi bate stăruitor pentru un singur credincios sau, poate şi pentru alţii câţiva pe lângă el, care I-ar putea deschide uşa inimii Mântuitorului. Acel păstor, bogat în felul lumii şi care s-a unit cu aristocraţia oraşului, este urmat orbeşte de acei membri care îi seamănă leit, dar care L-au scos pe Hristos din viaţa lor. Poţi fi şi tu, cititorule, unul din cei care Îi deschid uşa inimii Mântuitorului tău? Eu consider că deja I-am deschis inima Lui chiar prin dovada lucrării de faţă. Putem spune că Babilonul a triumfat asupra regatului lui Iuda şi asupra Ierusalimului în războiul fizic care s-a încheiat în 586 î. C. Dar în acelaşi timp, pe plan spiritual, Dumnezeul lui Israel a triumfat prin vieţile şi credinţa celor patru tineri evrei, Daniel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, asupra Babilonului. Această victorie s-a transmis din veac în veac până la Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, care este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Probabil că la început cititorii în stele şi vrăjitorii Babilonului i-au luat peste picior pe aceşti tineri evrei, ciudaţi şi nealiniaţi la obiceiurile curţii împărăteşti. E posibil ca aceştia să-i fi întrebat cu trufie: „Cine sunteţi voi?” Şi poate că cineva care-i cunoştea a răspuns din surse de rea credinţă: „Sunt evrei din Ierusalim, din acea cetate nesupusă şi răzvrătită care era o problemă pentru mulţi împăraţi (ca să folosim cu anticipaţie descrierea pe care o va face într-o scrisoare dregătorul Rehum şi alţi petiţionari către împăratul Artaxerxes scriind despre Ierusalim ca fiind „o cetate răzvrătită, vătămătoare împăraţilor şi ţinuturilor, şi că s-au dedat la răscoală încă din vremuri străbune.” -conform Ezra 4.15b) Credincioşii neoprotestanţi din România de ieri şi de azi sunt, în mod evident, o minoritate. Cât de mult pot conta voturile lor în alegerile locale şi generale în anii electorali din ţara noastră? Totuşi scopul nostru nu este unul politic, pământesc, trecător. Noi aparţinem unei împărăţii veşnice care nu se clatină niciodată. Trebuie să luptăm pentru credinţa în Dumnezeu dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Apostolul Pavel îi întreabă pe creştinii din Corint: „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să facă de ruşine pe cele ce sunt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”. (1 Cor. 1.26-29) Nu contează notorietatea pe care o au credincioşii de astăzi în lumea lor. Contează cu adevărat doar integritatea şi încrederea acestora în Dumnezeul cel viu, care-i poate scoate teferi şi nevătămaţi din orice încercare. Mă mai gândesc la confruntarea eroică dintre David şi Goliat. Primul era un ciobănaş de la ţară, din Betleemul Iudeii. Al doilea era un uriaş războinic, cu o înălţime de şase coţi și-o palmă, la care în mod sigur filistenii apelaseră de multe ori în războaiele lor. Dar a venit o zi cu adevărat istorică în care „buturuga mină a răsturnat carul mare” al duşmanilor lui Israel. De ce? Pentru că Dumnezeul lui Israel i-a dat lui David, fiul lui Işai din Betleem, o inimă ca inima Lui, în care a încăput atâta credinţă prin care să-l învingă pe uriaşul filistenilor cu o praştie şi o piatră. Dumnezeu nu are nevoie de mai mult ca să-Şi spulbere duşmanii. El îi distruge pentru totdeauna cu o privire sau numai cu suflarea gurii Sale. De aceea Biblia prin mesajul Psalmului 2.10-12 îşi pune în gardă adversarii şi le cere să se pregătească pentru ziua mâniei Sale drepte: „Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică, şi bucuraţi-vă, tremurând! Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă!”.