Poezie inspiratã din cartea Proverbele, cap. 31

O vrednicã şi harnicã soţie
E-ntr-adevãr, o mare bogãţie!
Şi cum vorbeşte doar cu judecatã,
Nu te dezamãgeşte niciodatã.

În binecuvântata sa-ncãpere,
Ea mijlocu-şi încinge cu putere
Trezindu-se, când este încã noapte,
Ea, lucrul zilei, alor ei împarte.

Sã îşi conducã-ntreaga casã, ştie,
Din rodul muncii ei sãdeşte-o vie.
În toiul verii sau iarna când ninge
Lumina-i, peste noapte, nu se stinge...

Ea nu dã ceva cuiva cu dobândã,
În schimb hrãneşte-orice gurã flãmândã.
Cu nota zece la administrare,
Îşi face rost de cele necesare.

Fãr-a avea-ndeletniciri deşarte
Ea îşi aduce pâinea de departe.
Copiii ei sunt fericiţi şi iatã
Cã "fericitã" -i zice lumea toatã!

De crivãţ, de zãpadã, nu se teme.
Nici de ameninţãrile extreme.
De s-ar abate asupra-i vreo urgie,
Ea este îmbrãcatã cu tãrie.

Bãrbatul ei primeşte-ntâietate
Când şade cu bãtrânii din cetate.
El îi aduce laude şi, fireşte,
Este iubit, cum şi el o iubeşte.

Când au pe Domnul, soţul şi soţia,
Şi-n ceruri li-e simţitã bucuria;
De bunã seamã, Domnului Îi place:
Curaţi la suflet şi trãind în pace!

Cãci frumuseţea doar o vreme ţine
Ca lerul curãţat de gospodine,
Sau cum se veştejeşte câte-o floare:
E o deşertãciune trecãtoare!

Sunt multe fete bune şi cinstite
Ce-a doua zi ar vrea sã se mãrite
Şi dacã-n jurul ei se-adunã zece,
Iubita mea pe toate le întrece.

Zilele trec şi anii se adunã
Şi an cu an formeazã o cununã;
Aşa voit-a Dumnezeu, Preabunul,
La patruzeci, s-adauge încã unul!

Vor trece vremuri peste-a noastrã casã
Dar ea va fi mereu a mea aleasã;
Gândindu-mã la dânsa, bunãoarã,
Voi preţui-o, ca pe o comoarã...