Mi-ar fi așa rușine să nu Te am în trai
dar gura să proclame salvarea ce mi-o dai.

Mi-ar fi așa rușine să port pe buze fapte
și în copacul veții să nu am fructe coapte.

Mi-ar fi așa rușine să nu-mi cunosc povara
și să arunc spre alții cu ochiul meu ocara.

Mi-ar fi așa rușine să nu fiu ce cunosc
căci gândul știe, azi, Cuvântul pe derost.

Mi-ar fi așa rușine să văd pustia lor
și-n inimă să-mi fie pământul sec și gol.

Mi-ar fi așa rușine să nu am bucurie
și sufletul să 'ngâne jalnic veselie.

Mi-ar fi așa rușine să arăt recunoștință
dar critica să-mi fie a doua mea ființă.

Mi-ar fi așa rușine să îți proclam iertarea
iar sufletu-mi trădează neîmpăcată starea.

Mi-ar fi așa rușine să folosesc cuvinte
spre a zidi iubirea
Și-n mine zidul ei... să-și vadă prăbușirea.

Mi-ar fi așa rușine să cred că sunt al Tău
și glasul să răsune: , , Afară! eul tău~&!"_~

Mi-ar fi așa rușine să fi trăit un vis
Ce niciodată, Tată, mâna Ta nu l-a scris.