Din celula rece a închisorii romane apostolul Pavel scria o ultimă epistolă copilului său în credinţă, Timotei. Era un mesaj de rămas bun în care marele apostol îşi încuraja ucenicul, avertizându-l în acelaşi timp cu privire la timpurile care vor veni peste Biserică: „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2 Tim. 4.3-4) În vremurile de dinaintea revenirii Domnului Isus pe norii cerului, mulţi din Biserică vor abandona adevărul Evangheliei în favoarea unor istorisiri închipuite de mintea bolnavă a omului răzvrătit faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Exact aşa au făcut şi evreii în Exod 32 când, în absenţa lui Moise, i-au cerut marelui-preot Aaron să le facă un viţel de aur care să le amintească de religia Egiptului. Unii din Biserică vor părăsi de-a lungul vremii adevărul sacru al Evangheliei exact aşa cum membrii Bisericii din Efes, în frunte cu păstorul lor, au părăsit dragostea dintâi fiind vinovaţi înaintea Domnului Isus Hristos. Să notăm câteva expresii deosebit de importante pe care le foloseşte apostolul Pavel în prorocia pe care i-o trimite lui Timotei pentru luare aminte: „nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă”. Este vorba de conflictul ireductibil dintre fire şi Duh, dintre tradiţie şi Cuvânt, dintre Lege şi har. Omul religios vrea să-şi impună programul său, Duhul Sfânt are alt program, cel prin care aduce slavă şi cinste Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu. Învăţătura sănătoasă este o componentă extrem de importantă a Marii Însărcinări cu care Hristos Şi-a trimis primii apostoli în lumea întreagă, când le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate Neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Mat. 20.18b-20) „Îşi vor da învăţători după poftele lor” este un alt fel de a vorbi, în chip profetic, despre efectul dezastruos al democraţiei în Biserică cu privire la nişte lideri spirituali, care să nu facă voia lui Dumnezeu, ci voia celor care i-au ales. Alegătorii majoritari spun cam aşa, nu neapărat în cuvinte, ci prin gesturile şi acţiunile lor: „Noi te-am ales, noi te dăm jos dacă nu faci ceea ce vrem noi.” Acest tipar de gândire nu este valabil numai pentru liderii politici, ci şi pentru cei din Biserică. Vă daţi seama cât de puţin contează afevărul pentru astfel de oameni! O altă metaforă încărcată de sens este şi aceasta: „îşi vor întoarce urechile de la adevăr”. Îmi vine în minte scena în care Domnul Isus Hristos, Adevărul divin întrupat, stătea în faţa procuratorului Pilat, reprezentantul Romei oficiale, conform Evangheliei după Matei, cap. 27.15-18. Acolo a fost adus şi un tâlhar pe nume Baraba, ca poporul să facă o alegere între Isus şi tâlharul Baraba, cum făcea în fiecare an la Sărbătoarea Paştelui. Se ştia că Baraba era cunoscut de către popor pentru tâlhării, pentru furturi, pentru omoruri, pentru răscoalele pe care le declanşa aducând societăţii iudaice insecuritate, frică şi groază. Isus era profetul din Nazaretul Galileii care, plin de Duhul Sfânt, le-a făcut atâta bine timp de trei ani şi jumătate, le-a vindecat bolnavii: pe orbi, pe leproşi, pe şchiopi, pe muţi i-a făcut să vorbească, pe surzi i-a făcut să audă. A înviat până şi morţii din morminte: pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, pe Lazăr din Betania. A umblat pe mare ca pe uscat, a oprit furtuna care punea în pericol viaţa ucenicilor Săi. A hrănit mulţimile flămânde cu pâine şi peşte, dar a refuzat în mod ciudat sceptrul de Împărat, ca urmaş direct al regelui David. De ce oare? Toate acestea le-a făcut din dragoste pentru poporul Său evreu. Dar ce-au făcut aceştia în faţa lui Pilat? L-au ales pe Baraba şi L-au respins pe Hristos. Au ales minciuna lumii şi au respins Adevărul lui Dumnezeu trimiţându-L să moară pe cruce răstignit. Evanghelistul Ioan mai adaugă un amănunt important acestei scene privind alegerea poporului orb: alegerea cu caracter politic. În aceste condiţii, iudeii trădători de neam şi de ţară, trădători de Adevăr şi de Dumnezeu, i-au strigat lui Pilat următoarele cuvinte: „Dacă dai drumul omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine Împărat este împotriva Cezarului.” (Ioan 19.12b) Văzându-l pe Pilat destul de şovăitor, preoţii cei mai de seamă au strigat cu glas puternic: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezar!” S-au dezvăluit în ziua aceea, în faţa lui Dumnezeu şi a întregului univers, cele două aspecte ale alegerii greşite pe care a făcut-o poporul Israel prin mai-marii lui şi prin acei iudei care au fost mituiţi să strige împotriva lui Hristos, Adevărul lui Dumnezeu coborât pe planeta pământ: aspectul religios şi aspectul politic. Atunci poporul şi-a întors urechea de la adevăr. Ce facem noi astăzi? Cât priveşte aspectul politic, Dumnezeu îl va rezolva la revenirea Domnului Isus în glorie. Dar aspectul religios ne priveşte personal. Să nu-l alegem pe Baraba, care descrie viaţa trăită în păcat prin voinţa personală, fără Duhul Sfânt şi fără Cuvântul lui Dumnezeu. Să-L alegem, măcar pentru noi înşine, pe Isus Hristos şi adevărul Evangheliei. Să respingem cu hotărâre istorisirile închipuite care promovează religia umanismului neo-marxist şi-L scoate pe Dumnezeu din şcolile şi conştiinţa noastră. Unele mişcări penticostale extremiste şi carismatice predică nişte concepţii profund greşite, vrând parcă să confirme prezicerile lui Pavel făcute lui Timotei cu 2000 de ani în urmă. Noi credem în darurile Duhului Sfânt, în lupta spirituală şi considerăm că toţi creştinii născuţi din nou sunt chemaţi să trăiască nu prin vedere, ci prin credinţă. Dar învăţătorii mişcării numită „Cuvântul Credinţei”, de exemplu, nici măcar nu înţeleg sensul credinţei biblice, ei asociind astfel Sfintelor Scripturi o teologie pur omenească. Astfel pentru unii dintre conducătorii acestei mişcări Dumnezeu este o fiinţă întreită. De exemplu, Benny Hinn spune că „Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt au fiecare trup spiritual, suflet şi duh.” E şocant ce sugerează această învăţătură neobişnuită şi nemaiauzită: nu sunt 3 Persoane în Sfânta Treime, ci în total 9. Să predici astfel de idei aberante înseamnă să ieşi efectiv din Scriptură şi să te potriveşti cu astfel de mesaje înseamnă să te potrivești mai degrabă cu concepţia mormonilor decât cu cea a creştinilor autentici. Teologii din mişcarea „Cuvântul Credinţei” susţin că Dumnezeu a creat Universul dintr-o substanţă spirituală sub numele de „credinţă”. Întâi Şi-a format o imagine mentală a facerii lumii, apoi folosind cuvinte încărcate cu această substanţă a proiectat imaginea în afara Sa. Într-una dintre lucrările acestor teologi se spune negru pe alb: „Credinţa este reală... este o forţă... Este la discreţia lui Dumnezeu... lumea aceasta a fost creată de El şi El S-a folosit de credinţa Sa ca să-i dea o formă... Deci nu s-ar putea spune că Dumnezeu a făcut lumea din nimic pentru că, nu-i aşa, credinţa reprezintă şi ea ceva... totul s-a născut din forţa credinţei care exista în Dumnezeu.” Aceste expresii ar suna destul de interesant într-un registru artistic al marii Creaţii expusă în cartea Genezei, dacă n-ar avea o asemănare izbitoare cu New Age. Dacă universul a fost creat din credinţa lui Dumnezeu şi dacă credinţa reprezintă viaţa şi personalitatea lui Dumnezeu, atunci creaţia nu este decât o prelungire a lui Dumnezeu, ceea ce are ca rezultat concluzia că toate lucrurile sunt divine. Orice lucru din lumea noastră este o copie imperfectă a sferei cereşti în care locuieşte Creatorul, susţin cei din „Cuvântul Credinţei”. În acest fel creşte asemănarea lor cu concepţia mormonilor care pretind că Dumnezeu a trăit pe o planetă învecinată cu steaua Kolob. În ce priveşte crearea omului, aceiaşi teologi cred că pe lângă suflarea de viaţă Dumnezeu i-a mai dat lui Adam şi substanţa spirituală numită credinţă. Dumnezeu nu l-a creat pe Adam ca să fie invulnerabil, să deţină puteri magice prin care să-l învingă pe şarpe. Adam şi Eva trebuiau să facă o alegere între Dumnezeu şi şarpe. Dacă ei aveau totuşi o credinţă, aceasta era în directă legătură cu porunca lui Dumnezeu. Credinţa vine în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu, spune Scriptura. Omul nu este creat ca să fie Dumnezeu din capul locului. Unul dintre textele pe care se bazează aceşti teologi, şi nu sunt singurii, este Ps. 82.6-7: „Eu am zis: „Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt.” Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare.” La o primă citire a acestui text se vede clar că Dumnezeu râde de judecătorii pământului, care se cred dumnezei şi pervertesc dreptatea. Totuşi ei nu sunt scutiţi de moarte şi de judecata lui Dumnezeu în final. Privindu-ne în oglindă, noi vedem propria noastră reflectare. Noi reflectăm, prin creaţie, imaginea lui Dumnezeu, dar nu se poate spune prin aceasta că suntem chiar Dumnezeu. Pentru mulţi adepţi ai „Cuvântului Credinţei” accentul nu se pune pe moartea fizică a lui Isus, ci pe moartea Sa spirituală. Aceştia susţin, fără nicio bază biblică, că în clipa „... când Isus a spus „S-a sfârşit”, El nu se referea la ispăşirea păcatelor, care era abia la începutul ei. Doar peste trei zile şi trei nopţi Isus urma să fie lângă tronul lui Dumnezeu.” Această interpretare nu corespunde cuvintelor lui Hristos din Ioan 19.30. „S-a sfârşit” este traducerea lui tetelestai, care înseamnă plătit în întregime, desăvârşit, complet. Murind pe cruce, Isus nu mai avea nimic de plătit. Dacă ar mai fi avut ceva de plătit, nu i-ar fi putut spune tâlharului de lângă El „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine-n Rai” (Luca 24.43), ci i-ar fi spus „astăzi vei fi cu Mine-n iad”. Dacă vrei să fii în Rai cu Domnul Isus, primeşte-L acum în inima ta ca Domn şi Mântuitor şi la revenirea Lui El sigur îşi va aduce aminte şi de tine.