S-au scuturat deasupra-mi zăpezile pustiei,
Cu nori mărunți de gheață ce-mi înnoptau privirea;
Sau fluturi albi şi veseli îmi descriau menirea
Când mai prindeam popasuri pe strada bucuriei.

În liniștea aflată nădăjduiam că mâine
Și peste-un an, și peste toți anii ce-i mai am,
Mi-o bate șansa-n poartă și soarele în geam
Cu sănătate multă și dragoste, și pâine.

Dar, fără vreo poftire, venea iar vremea rea;
Nădejdea, oțărâtă, fugea rupând pământul.
S-o fi chemat? Degeaba! Nu mai știam cuvântul
Cu care-am prins-o-n plasă, o clipă să mai stea.

Atâția ani la rândul am tot sperat ceva,
Ceva să nu mă lase străin în încercare,
Să nu se-ndepărteze privind cu nepăsare,
Ci-ntruna să rămână cu mâna-n mâna mea.

— O, Doamne, fă-mi un reazem! am spus în nopți târzii,
Descoperit de haina din vremurile bune;
Mai pot găsi un sprijin, o barcă, o minune?
Că Tu le-ai dat pe toate, pe toate Tu le știi.

Făcut-ai pentru mine păduri adânci și stele,
Și foșnetul de frunze ce mi-a umplut grădina;
Și nu Ți-am spus vreodată, Stăpâne, (iartă-mi vina)
C-aș vrea să vii și-n mintea, și-n dorurile mele…

Bolnav de rătăcire, plângând ca o romanță
Ce-și tremură arcușul pe struna de vioară,
Mi-am ridicat privirea cu sete-ntâia oară:
— Ai, Doamne, pentru mine, ceva, ca o speranță?

Se adunau în noapte petală cu petală
Când mi-a săltat făptura în urma auzirii:
— Sunt Domnul. Vino astăzi pe calea mântuirii,
Cu care-am prins pe oameni în nimbul nemuririi
Și vei afla speranța. Speranța ce nu-nșeală.