Pe-o lespede rece, din greu răsuflând,
cu umbre ciudate pe chipul său blând,
stă frânt de-oboseală bătrânul creştin,
dorind să mai guste un strop de alin.

O clipă-i aleargă privirea-napoi,
cu frunzele smulse din arborii goi.
Şi vede prin ceață, pe drum de căruți
atâtea icoane din anii trecuți...

O viață de zbucium, de mari suferinți,
şi totuşi de multe şi dragi biruinți.
Dar crucea, o clipă lăsată acum,
adesea prea grea îi păruse pe drum.

O viață întreagă să porți pe grumaz
atâtea batjocuri şi-atâta necaz.
Betanii puține şi spini îndeajuns...
O clipă creştinul se simte pătruns.

O clipă în suflet străbat îndoieli...
„Gândeşte-te bine... Dar dacă te-nşeli? ...
Ce-i viața? Ce-i lumea? Un larg labirint.
Urechea te-nşală... şi ochii te mint...

Să-nduri pentru lume când lumea nu vrea?
Vai, viața-i prea veche... şi crucea-i prea grea.
Şi astfel, c-un umăr de cruce proptit,
bătrânul se lasă de somn biruit.

Şi iată, în somnul de trudă şi-amar,
lumini şi imagini în minte-i răsar...
El vede cum îngeri, pe-un vârf de copac,
îl cheamă pe nume şi semne îi fac.

Creştinul tresare. Se uită mirat,
şi-ndată porneşte sub cruce plecat.
Pe drumul de munte el urcă din nou.
Şi vântu-i aduce din culmi un ecou...
Dar crucea apasă mai mult, tot mai mult.
În piept dă năvală un negru tumult.

„Prea grea mi-e povara acum la sfârşit.
Şi drumul prea-ngust e şi prea povârnit.
Zadarnic mă lupt, mă îndemn, mă grăbesc,
căci Cerul mereu mai departe-l zăresc.”

Se leagănă paşii. Avântul e frânt.
Bătrânul creştin e căzut la pământ.
„Mi-e peste putere. Aicea rămân.”
Şi zace-n țărână sărmanul bătrân.

„Ehei, măi creştine, se-aude un glas,
prea mare-i povara, prea mult ai de tras...
Ia barda aceasta şi taie din lemn!
Nu fi fără minte! Din milă te-ndemn...

Aceasta-i o cruce ce nu poți s-o duci,
căci ea-i cea mai lungă şi grea dintre cruci!”
Creştinul ascultă îndemnul străin.
Apucă unealta ce scapă de chin.

Loveşte în bârnă c-un braț de voinic.
Din cruce retează un pic... înc-un pic.
O pune pe umăr... încearcă un pas.
Loveşte cu barda în ce-a mai rămas.

Din nou mai încearcă. Şi-apoi c-un fior,
şopteşte: „Acuma mi-e mult mai uşor”.
Şi-ndată porneşte pe cale voios,
cu crucea scurtată... urmând pe Hristos...

Pe drum se-ntâlneşte cu cete de frați
şi-i lasă în urmă sub cruce plecați.
Şi astfel, degrabă, zorind pe poteci,
ajunge la poarta cetății de veci.

Ce ziduri de iaspis, topaz şi iacint!
Ce porți sclipitoare de alb mărgărint!
Ce nori de stindarde! Ce scări! Ce făclii!
Armate de îngeri cu lănci aurii!

Dar, vai, de la el pân-la porți e un şanț
pe care nu-i punte, nici bârnă, nici lanț.
Şi strigă bătrânul de taină pătruns.
Dar nimeni nu-l vede să-i dea un răspuns.
Şi strigă bătrânul pierdut şi livid.
Nu-i nimeni la poartă. Nu-i nimeni pe zid.

Deodată din vale, cu ochi sclipitori,
cu crucea pe umăr, vin frați şi surori.
Ei vin cu nădejde. O vorbă nu spun,
ci repede crucea ca punte şi-o pun.

Ei trec peste punte, pe poartă pătrund,
iar crucea în urmă se pierde-n afund.
Bătrânul ia crucea, cu-al dorului val,
şi-ncearcă s-o pună şi el de pe mal.

Dar crucea-i scurtată... Au toate un rost...
Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost!
Creştinii trec şanțul şi intră pe porți.
Ce bine e crucea întreagă s-o porți!

Ce cântec, ce chiot s-aude-n Eden!
Ce largi mulțumiri într-un dulce refren!
Ce zboruri de îngeri! Ce slăvi de lumini!
Ce largi curcubee de aur şi crini!

Creştinul de-afară, de jale răpus,
cu greu peste şanț lemnul crucii şi-a pus
şi-ncearcă să treacă. Un pas... încă-un pas...
O, cât e de-aproape al Domnului glas!

Un pas... încă unul... Ah, pragu-i deschis!
Dar crucea deodată... se duce-n abis...
Şi cade bătrânul în golul temut...
Răsplata-i pierdută şi sceptru-i căzut!

Dar iată... ce taină! El nu ştie cum...
pe lespedea rece, la margini de drum,
acolo, c-un umăr de cruce proptit,
creştinul acuma din somn s-a trezit.

Dormise o clipă. Şi visul ciudat
un somn şi-o lumină din Ceruri i-a dat.
Bătrânul se scoală şi simte în piept
o flacără nouă şi-un dor înțelept.

Cu grabă pe umeri povara luând,
priveşte-nainte cu chipul său blând
şi crucea îi pare aripă spre zări!
Ah, crucea-i întreagă şi fără scurtări! ...

Acum, el va spune oricui: către Rai
„din crucea credinței nimic să nu tai!
Cu crucea întreagă, Iisus, către noi,
veni de la Tatăl cu sânge şuvoi.
Şi-acum El, din lume, ne-aşteaptă la fel,
cu crucea întreagă să mergem spre El...