Soarele
   

... L-am văzut sprijinit în bastonul alb, concentrat să prindă din mișcarea, vânzoleala lumii, să-i înțeleagă pulsul, comunicare pentru el departe de lumină.
   M-am apropiat, i-am vorbit, s-a dezmeticit parcă scuturat de vibrația vocii și ale celor spuse.
   Vedeam sub pleoapele-i, mișcări rapide ca ale unui cititor grăbit să nu piardă nimic din ce-i spuneam.
   I-am luat mâna liberă în palma-mi și i-am vorbit despre soare, despre căldură, bine, și bucuria ei în om.
   Și-a lăsat-o moale, condusă cu predarea celui ce simțea binele...
   I-am închis-o, transformând-o într-un căuș care desena încet, forma soarelui pe inima lui...
   A roșit, fără să știe că acest traseu arăta starea interioară.
   Când terminasem conturul, i-am lăsat mâna și i-am spus:
   -Refă traseul soarelui...
   I s-a crispat fața, refuzând să contureze și după un timp a spus:
   -Doar palma ta știe traseul Luminii...

   Alexandrina Tulics, 16 iunie 2020