Nu rămânem în incinte care vor pieri odată,
Nu în valea pribegiei vom primi noi o răsplată
Nu dorim o moștenire cu amprente de tăciune
Știm ce-a vrut să spună Cartea prin vorba ”deșertăciune”

Nu pledăm pentru principii care n-au la rădăcină
Solul cel fertilizat cu particula divină
Nu, speranța nu se-așează, undeva, la un nivel
De-unde nu putem vedea binecuvântatul Țel.

Crezul ce ne-a modelat ne menține pe cărare
Astfel că de-aici vedem Patria Nemuritoare
Arătăm, oricui ne-ar cere, actul de identitate
Nu putem să renunțăm la destin și demnitate.

Nu luptăm pentr-o cunună ce se ofilește iute
Prin Cuvânt putem învinge și confuzii și derute
Călători suntem prin lumea gloriilor ce se sting
Numai sfinte revelații ne-nfășoară, ne ating.

Ce spune filozofia cu privire la menire
Cum că viața-i o enigmă ce-i învăluită-n fire
E gândire cu izvorul în ființa nepredată
O, de ar cunoaște harul și Iubirea revărsată!

Care-i tainica putere ce a susținut martirii?
De-unde au avut curaj, curajul mărturisirii?
S-au lăsat pătrunși de raze cu nuanțe de-nviere
Și în ceasul cel mai greu au simțit o adiere.

Nu, privirea nu se-oprește în vreun strat din atmosferă
Ci pe aripi de credință e-n edenica Arteră
Consecința e cântare și cucernică slujire
Imnul intonat, mereu, se numește: NEMURIRE.

George Cornici