Tata a spus întotdeauna că în ziua în care sora mea mai mică a fost omorâtă, cei din familia Terpstars arau cu tractorul câmpul de lângă casa noastră, răscolind pământul. De unde stăteam noi, am văzut cum camioneta aceea a lovit-o ca pe un țăruș zdrobind-o. Am privit atunci ca niște umbre neputincioase cum se stinge din viață. Tata a zis că ei au continuat să răscolească pământul, deși lumea se oprise în loc. A spus că ar fi vrut să le frângă gâturile fiindcă nu s-au oprit și n-au coborât din tractor, când el n-a putut face nimic ca să salveze trupul frânt al fetiței lui sau să găsească o cale de ieșire din durerea ce îi străpungea lumea ca un pumnal.

   Câteodată simți apăsarea ei în fragila ta cutie toracică. Durerile mari nu sunt făcute ca să încapă în trupul omului, de aceea ți se frânge inima. Dacă încă n-ai simțit asta, s-ar putea -Doamne ferește! - ca într-o zi să o simți.

   Nu există absolut nici o regulă care să spună cine va suferi și cine va trăi în pace. Cum am putut să nu văd că durerea acestei lumi este atât de vastă încât ne cuprinde pe toți?

   Grânele se întind în spatele livezii, transformându-se în aur pur.

   Iată lucrul de care avem parte cu toții: SUFERINȚA!

   Toți avem parte de ea. Ea vine și este de neoprit ca și timpul.

   Vine moartea, vine întunericul, vine durerea. Nu avem absolut nici un control asupra lor și nici nu am avut vreodată.

   Într-o zi strângi șosete murdare împrăștiate prin dormitor și în clipa următoare strângi cioburile vieții tale spulberate...

   Cum poți să trăiești cu inima ta frântă?

   Lanul arată ca o mare de onix. Copacii de pe margine se înalță ca o melodie ce se întinde pe tot cerul. Este așa cum a spus Hugo în Mizerabilii:

   Există un spectacol mai măreț decât marea, și acesta-i cerul; există un spectacol mai măreț decât cerul, și acesta-i lăuntrul sufletului.

   Cum poate lăuntrul sufletului tău să trăiască cu lucrurile sfărâmate, prin lucruri sfărâmate?

   ISUS A MURIT PLÂNGÂND.

   ISUS A MURIT CU INIMA FRÂNTĂ.

   Cuvintele acestea au rămas calde pe buzele Lui crăpate:

   Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?

   Viața de credință caută întotdeauna răspunsul la această întrebare singulară. Citește titlurile ziarelor. Citește anunțurile mortuare. Citește în ochii oamenilor. Oare esența vieții creștine nu este să răspundă la acea străpungătoare întrebare:

   Dumnezeule, de ce M-ai părăsit?

   Văd întrebarea asta atârnând în tabloul înrămat de deasupra mesei noastre rustice, creat dintr-o mie de pătrățele colorate. În pictura semiabstractă nu există un tipar clasic ci doar lumină și întuneric sugerând vag un Isus sângerând pe cruce. A răgușit tot întrebând în locul nostru: DUMNEZEULE, DE CE M-AI PĂRĂSIT? Prinde contur din petele de culoare, din tușele groase de pensulă; este o siluetă ce se distinge în haosul colorat - CRISTOS INTRÂND ÎN HAOSUL DE AICI.

   Iată un adevăr: BINECUVÂNTAȚI -FERICIȚI- SUNT CEI CE PLÂNG.

   Binecuvântați sunt cei triști, cei ce se jelesc, cei ce simt pierderea a ceea ce iubesc - fiindcă vor fi luați în brațe de Acela care îi iubește.

   Există o ciudată fericire dureroasă pe care o cunosc numai cei ce suferă - fiindcă ei vor fi ținuți în brațe.