Am azvârlit cu diamante-n apă
Şi m-am certat ades cu Dumnezeu,
Credeam că-s “pietre”-n clipa mea mioapă,
Urcând pe-anevoiosul meu traseu.

Trecutul mă chema cu oarbe gânduri
Să mă aşeze-n sumbrul lui tablou,
M-ademeneau iuzii printre rânduri
Şi tresăre‎am la cel mai slab ecou.

Eu am râvnit la-a zorilor dulceaţă,
Să sorb din cupa florilor nectarul,
Să mă desfete locuri cu verdeață,
Mi-erau străine jertfa şi altarul.

Fugeam de ceasurile-nsingurării,
De ploile şi vântul toamnei reci,
De-ogorul sfânt, de sarcina lucrării,
De văile cu stânci, spinoase, seci.

Dar am văzut că lumea mea se schimbă,
Deşi m-am agăţat de-un anotimp,
Pendulul pe cadran ‘napoi se plimbă,
Iar eu eram cu viaţa-n contratimp.

Şi Te-am rugat să-mi reînvii prezentul,
Să-mi muţi privirea ‎de la ce-a trecut,
Azi nici nu-mi pot descrie sentimentul,
Văzând comoara timpului pierdut.

Cu braţele deschise, cu-amândouă
Îmbraţişez viaţa-n orice clipă,
Şi o privesc din perspectivă nouă,
N-o să mai fac din anii mei risipă.

Am înţeles că toate au o vreme,
Că nu mai este timp ‎de târguieli,
Mă voi supune voii Lui supreme
Stând pe făgaşul sfintei rânduieli.

Olivia Pocol (Bâlc) – 10 August, 2020