RĂPIREA MIRESEI 

Ai citit, probabil, multe basme despre fete foarte frumoase, dar sărace şi nebăgate în seamă de nimeni, ba poate chiar şi persecutate, de nişte personaje malefice. Ai auzit, desigur, despre Albă ca zăpada sau Cenuşăreasa, de care s-au îndrăgostit niste prinţi, luându-le apoi de soţii, dar despre o fată foarte urâtă, de care să se fi îndrăgostit Însuşi Prinţul Universului în persoană, cred că nu s-a gândit niciun scriitor să scrie, astfel că într-o zi, mi-a venit mie această idee şi m-am grăbit s-o aştern pe hârtie. Şi dacă acele poveşti erau inventate de fantezia scriitorilor, pentru ca oamenii sărmani să mai uite de necazuri şi să aibă şi ei o speranţă, această poveste, pe cât este de nemaipomenită, pe atât este de adevărată, eu doar am reaşezat-o pentru a fi cât mai uşor înţeleasă şi acceptată de oameni. Este cea mai minunată poveste care s-a petrecut vreodată. De fapt această poveste, este încă în derulare, ceea ce înseamnă că încă nu s-a încheiat, iar finalul îl aşteptăm cu toţii cu sufletul la gură.

Povestea începe în felul următor:

Trăia undeva, chiar pe obscura noastră planetă, un minuscul firicel de praf, pierdut undeva în Univers, dar atât de dragă nouă muritorilor şi nu numai nouă, ci şi Celui care a creat Universul şi bineînţeles şi planeta noastră, o fată foarte urâtă, care din acest motiv suferea foarte mult şi nici măcar nu îndrăznea să iasă afară din casă, pentru că tot satul de la cel mai mic, până la cel mai mare, râdeau de ea şi o batjocoreau.

Cred că-ţi închipui ce era în sufletul acestei sărmane fete, care nu avea nicio vină că s-a născut aşa, după cum cei frumoşi, nu au niciun merit că s-au născut în felul acesta. Din această cauză, de multe ori plângea, iar părinţii ei încercau să o încurajeze, dar nu prea reuşeau, căci atunci când se privea în oglindă, o cuprindea o deznădejde fără de margini.

Pe vremea aceea, datoria unei fete, era să aprovizioneze casa cu apă. Fetele frumoase din sat, se duceau la fântână dimineaţa sau seara, pe răcoare şi acolo se întâlneau cu admiratorii lor. Multe poveşti de dragoste începeau, aşadar, la fântâna satului, iar mamele lor nu prea le certau dacă mai întârziau puţin, căci deabia aşteptau să le vadă măritate, la casele lor, aducându-şi aminte cu nostalgie că-n tinereţea lor si ele faceau la fel. Şi imaginează-ţi că acea fântână a fost săpată cu 1500 de ani, înainte de a se întâmpla această poveste, de însuşi patriarhul Iacov şi poate chiar nu-ţi vine să crezi dar această fântână mai funcţionează şi astăzi, care acum are venerabila vârstă de 3500 de ani.

Cu nostalgie îmi amintesc şi eu, că în copilăria mea, vedeam cum fetele din satul nostru, Socodor, se duceau de mai multe ori pe zi, îmbrăcate frumos după apă, cu nişte vase de vreo 5-6 litri, cu toartă. Atunci nu bănuiam pricina acestei nemaipomenite hărnicii, dar acum ştiu că dragostea era motorul care le mâna toata ziua după apă.

Trebuie să spun, că fântâna arteziană din centrul comunei noastre, avea un debit formidabil. Apa curgea pe patru ţevi şi ajungea până la urmă, într-un jgheab mare din beton, unde aveau loc mai multe căruţe deodată, cu cai cu tot. Aici veneau feciorii satului, să-şi adape caii. Nu erau atunci telefoane mobile, să ştii când să vii la întâlnire, iar fetele se duceau atât de des la fântână, în speranţa că-l va întâlni pe alesul ei. Fântâna funcţionează foarte bine, până în ziua de azi, doar că flăcăii nu mai vin aici să-şi adape caii, căci acum au cu mult mai mulţi cai putere la dispoziţie, iar de întâlnit se întâlnesc mai mult prin baruri, prin discoteci, sau prin cine ştie ce localuri de noapte, şi se întorc acasă dimineaţa. Pe vremea aceea doar oamenii bogaţi îşi permiteau luxul acesta, dar averea celor săraci era doar cinstea şi nu-şi permiteau luxul să se lipsească de ea. Fetele trebuiau, aşadar, să se întoarcă acasă, înainte de apusul soarelui. Aşa era pe vremea când eram eu copil, pe când astăzi este considerat un lucru normal să se întoarcă acasă dimineaţa. Ca să nu mai pomenim de alte obiceiuri împotriva naturii umane, pe care unii încearcă, cu disperare, să ni le vâre cu forţa pe gât, care pentru ei sună absolut... normal! ! !

Dar să închidem această paranteză nostalgică şi să vedem, ce i s-a mai întâmplat acelei fete nefericite, deoarece mă luai cu amintirile din copilărie şi era gata să pierd şirul povestirii noastre. Vei fi uimit ce lucruri nemaipomenite i s-au întâmplat.

Într-una din zile, tocmai la amiază, când soarele dogorea ca un cuptor încins şi toţi oamenii din sat stăteau în casă, ascunzăndu-se cum putea fiecare de săgeţile aprinse ale astrului zilei, fata porni ca de obicei spre fântână. Sătenii doar o priveau, de la adăpostul zidurilor şi râdeau de sărmana fată, care nici nu-şi putea imagina, ce lucruri nemaiauzite i se vor întâmpla în acea ocazie.

De departe, ea observă că la fântână, aşteaptă o Persoană, însoţită de alte persoane, îmbrăcate în haine albe, strălucitoare, care-i păreau făcute dintr-o ţesătură din raze de lumină. Când ajunse mai aproape, văzu că Unul care stătea chiar lângă fântână şi purta o coroană de aur curat, străveziu, care reflecta razele soarelui în toate culorile curcubeului şi care avea un chip atât de frumos, cum nu se poate descrie în grai omenesc. Nu puteai privi în acei ochi, de o puritate absolută. Însoţitorii Săi, stăteau la o oarecare depărtare şi doar asistau la această scenă.

Când în sfârşit, ajunse şi fata la fântână, Cel încoronat cu coroana de aur, i se adresă:

-- Mi-e sete, dă-mi, te rog, să beau! După care se prezentă şi îi spuse scopul acelei întâlniri:

-- Numele Meu este Minunat, şi sunt Fiul Împăratului Universului şi am văzut din cer toată suferinţa ta şi toată nedreptatea de care ai avut parte de când te-ai născut. Vreau şi am toată puterea, să aduc fericirea în viaţa ta. Am venit pe această planetă să-Mi caut o mireasă şi dintre toate fetele, Eu te-am ales pe tine. Tovarăşii mei de călătorie pot să confirme că ceea ce spun este foarte adevărat. Pot să spun că venim de la miliarde de ani lumină, tocmai din constelaţia Orion, şi îţi promit că voi reveni şi te voi lua în palatul Meu din cer, şi atunci vei deveni soţia Mea, pentru veşnicie. Nici nu poţi să-ţi imaginezi ce loc minunat este acolo, unde este tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Îţi va fi dat un timp de pregătire, mai lung sau mai scurt, care va depinde doar de dorinţa ta de a fi acolo.

În urma celor văzute şi auzite, fata rămase fără grai şi nu reuşea să articuleze vreun cuvânt. Încerca să spună ceva, dar nu reuşea. Atunci, Prinţul, o atinse uşor, cu mâna şi fata prinse din nou putere şi zise:

-- Ce-mi spui Tu, este foarte frumos, dar din nefericire, eu sunt o fată foarte urâtă şi Te-ai face doar de râs cu mine în curţile cereşti. Cred că am fi o pereche foarte nepotrivită. Îmi pare atât de rău, dar cred că nu ne potrivim deloc. Nici măcar n-aş îndrăzni să privesc chipul Tău minunat.

Prinţul, scăpă o lacrimă la auzul acestor cuvinte, dar Îi plăcu răspunsul fetei, căci El căuta o fată smerită, smerenia fiind una dintre cele mai mari calităţi ale omului, şi luând din nou cuvântul, îi zise:

-- Ceea ce spui tu este adevărat, dar niciun lucru nu este imposibil pentru Mine. Am toată puterea, în cer şi pe pământ. Trebuie doar să te gândeşti la Mine şi faţa ta şi toată fiinţa ta se vor schimba din zi în zi şi cu cât te vei gândi mai mult la Mine, cu atât mai mult şi mai repede te vei transforma şi te vei asemăna din ce în ce mai mult cu Mine. Iar când vei deveni nemaipomenit de frumoasă, voi reveni să te conduc acasă la Tatăl Meu, care te aşteaptă. De fapt tot cerul te aşteaptă cu o nerăbdare de nedescris! Primeşti?

Era o ofertă de nerefuzat iar fata răspunse cu sfială, dar cu o bucurie nedisimulată:

--Da, primesc! Iar Prinţul îi puse în deget un inel de logodnă, din acelaşi material din care era făcută şi coroana Sa şi cu iuţeală se întoarse de unde venise, cu tovarăşii Săi cu tot.

Fata, rămase cu ochii aţintiţi spre cer şi privea, cum acea privelişte se micşora din ce în ce mai mult, până dipăru cu totul, şi se văzu din nou singură, în mijlocul cuptorului încins, când nişte bărbaţi înveşmântaţi în haine albe, strălucitoare, ca cei ce-L însoţiseră pe Prinţ o asigurară şi ei, că Stăpânul Lor se va întoarce, negreşit, în acelaşi fel să o ia acasă la El, după care dispărură şi ei.

Speranţa îi dădea aripi de vis şi parcă plutea pe drumul de întoarcere spre casă. Oamenii din sat o priveau, acum, la întoarcere şi nu puteau să bănuiască ce lucruri minunate i s-au întâmplat acestei fete, ce parcă nu mai era cea care cu ceva timp în urmă se ducea după apă, cu capul în pământ. Un lucru era clar şi evident că, fata care mergea la fântână, nu mai era cea care se întorcea de la fântână, căci transformarea de care vorbise Prinţul începea deja să se producă.

Ajunsă acasă, părinţii şi fraţii ei o întrebară ce i s-a întâmplat, iar ea le spuse, cu bucurie, despre întâlnirea de la fântână şi despre promisiunea făcută de Prinţul venit din cer şi le arătă inelul de logodnă. Şi se bucurară cu toţii de minunata poveste.

Cred că nici n-ar mai fi nevoie să spun, că ziua şi noaptea şi chiar în vis, gândul ei era doar la Prinţ şi se gândea doar la nunta din cer. În vis El îi spunea tot felul de cuvinte frumoase care îi produceau o bucurie de nedescris.

Viaţa ei se schimba din zi în zi cum nu-şi putea imagina. Se privea în oglindă şi era din zi în zi tot mai frumoasă, mai frumoasă decât orice fată din lume şi de aceea îi mergea vestea pretutindeni.

De peste tot din lume veneau prinţi să o peţească, dar le spunea tuturor, că este logodită cu prinţul din cer. Totuşi, ei nu se lăsară cu una cu două şi au început să vină însoţiţi de cei mai faimoşi filozofi ai lumii, care-i învăţau să-i laude nemaipomenita ei frumuseţe, să vină îmbrăcaţi în haine cât mai sclipitoare cu putinţă şi să pună mari bogăţii la picioarele ei, spunând că, niciun om nu poate rezista, la infinit, în faţa acestora.

Şi vai, câtă dreptate aveau! Până la urmă, copleşită de aceste promisiuni, fata începu să şi le dorească tot mai mult şi să se încreadă în frumuseţea ei, şi până la urmă cedă. Se ducea, când cu unul, când cu altul şi uită până la urmă, cu totul, de Prinţ, căci petrecerile se ţineau lanţ. Începea să devină dependentă de ele şi să-i placă din ce în ce mai mult.

Cred că bănuieşti, că nemaigandindu-se la Prinţul din cer, frumuseţea ei începea să se ofilească, până ce ajungea mai urâtă decât oricând şi atunci toţi o părăseau. Chiar şi inelul de logodnă pălea din ce în ce mai mult, până când, se transforma într-o tinichea ruginită. Atunci toţi începeau să fugă de ea, căci nu mai prezenta nicio atracţie pentru ei, chiar şi caracterul începea să devină tot mai stricat, căci depindea întru totul de Cel cu care se întâlnise la fântână.

Când ajungea în situaţia aceasta şi când se vedea părăsită şi dispreţuită de toată lumea, gândurile ei începeau să se îndrepte din nou spre Prinţ şi începea să devină din nou foarte frumoasă şi iar începea să fie curtată de prinţii pământeni, iar povestea se repeta, la nesfârşit, după acelaşi tipar: când frumoasă foc, când urâtă de tot.

Împăratul, Prinţul şi tot cerul, cu îngeri cu tot, priveau de sus din cer şi aşteptau cu răbdare, ca hotărârea fetei să rămână definitivă, o dată pentru totdeauna, iar frumuseţea ei să ajungă la nivelul aştept de cer. Doar atunci era momentul, să fie luată la cer, dar nu doreau să treacă peste consimţământul ei. Prinţul ştia că acest moment va veni într-o zi şi de aceea o ierta de fiecare dată, când ea regreta nestatornicia şi infidelitatea ei.

Cu timpul ea a învăţat că, frumuseţea ei depindea doar de Prinţ şi că este doar un dar ceresc nemeritat şi atunci s-a hotărât să nu mai repete greşelile din trecut şi să se pregătească pentru nunta din cer. Se gândea doar la Prinţ şi numai la prinţ şi-şi dorea cu ardoare reîntâlnirea cu El şi devenea din nou tot mai frumoasă, mai frumoasă ca oricând.

Pretendenţii curgeau din toate părţile dar ea nu le mai dădea nicio atenţie. Toţi se mirau că nu mai au niciun succes şi îi făceau oferte din ce în ce mai fabuloase. Filozofii încercau şi ei tot felul de strategii. Dar degeaba, căci hotărârea ei era nestrămutată!

Toţi se mirau că nu mai au succesul de altădată, astfel că au trecut la ameninţări, la persecuţie şi chiar la ameninţarea cu moartea. Dar ei nu-i mai păsa nici de moarte, căci dorea doar un singur lucru: să Îl revadă pe Prinţ şi să fie cu El în cer. Ştia că El are controlul asupra tuturor lucrurilor, astfel că nu se mai temea de nimic.

Au început cu toţii să prindă ură faţă de ea, iar lucrurile au mers până acolo încât, au hotărât ca într-o anumită zi s-o ucidă, dar ea a fost anunţată printr-un mesager ceresc, astfel că se refugia prin păduri neumblate, prin locuri pustii, prin munţi, iar când ajungea la capătul puterilor era ocrotită şi hrănită de îngerii din cer.

În acest moment, doar Prinţul cel minunat mai conta pentru ea. A ajuns desăvârşit de frumoasă şi atunci El a dat semnalul plecării din cer pentru a-Şi răpi mireasa preaiubită.

Ea privea mereu spre cer şi aştepta reîntoarcerea preaiubitului ei, iar la un moment dat, pe cer, a apărut o pată strălucitoare, ca un mic nor alb şi strălucitor, cât palma de mare, care se mărea din ce în ce mai mult, pe măsura apropierii alaiului ceresc. Era din ce în ce mai strălucitor căci toţi îngerii din cer Îl însoţeau pe Fiul de Împărat. Viteza cu care călătoreau ei întrecea de multe mii de ori viteza luminii, iar când au ajuns în atmosfera Pământului, s-au oprit la o anumită distanţă de el, cam la înălţimea norilor.

În acel moment, trupul miresei s-a transformat instantaneu, într-unul nemuritor şi a început să se înalţe spre cer, până s-a unit cu grupul cel venit din cer, după care a început călătoria spre cer. Au străbătut Calea Lactee şi treceau necontenit printre galaxii, iar Mirele ceresc îi spunea miresei Sale denumirea lor şi ascultau simfoniile interpretate de sferele cereşti. Totul era minunat, iar călătoria putea să dureze doar câteva clipe, dar Mirele dorea ca mireasa Lui să admire splendorile Universului.

La un moment dat, s-au apropiat de Sfânta Cetate cu ziduri de iaspis şi porţi de mărgăritar, în care Îşi avea tronul Însuşi Împăratul universului. Iar una dintre cele 12 porţi s-a deschis şi tot alaiul a intrat în Cetate.

Străzile erau din aur curat, ca sticla străvezie. Acolo era un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care izvora de la tronul Împăratului şi al Fiului Său, şi era şi un pom, numit pomul vieţii, care se întindea pe cele doua maluri ale râului vieţii şi deasupra lui, rodind 12 feluri de roade, şi dădea roade în fiecare lună, mereu altele.

Această Cetate avea o întindere foarte mare, fiind în patru colţuri. Lungimea, lărgimea şi înălţimea ei erau de-o potrivă, iar una dintre laturi avea 600 de kilometri. Nimeni nu-şi poate imagina ce splendori erau acolo.

În mijlocul pieţei Cetăţii, unde era şi tronul Împăratului şi al Fiului Său, era un loc de o întindere foarte mare numit marea de cristal. Acolo a fost încoronată mireasa Fiului de Împărat, cu o coroană din aur curat, transparent ca sticla străvezie, din acelaşi material ca al coroanei Prinţului. Şi a început nunta, care a durat nu trei zile şi trei nopţi, ca în basme, ci o mie de ani. Totul a fost atât de minunat, încât nu se poate descrie în cuvinte omeneşti. Tot universul a participat la această nuntă.

După ce s-au încheiat cei o mie de ani Cetatea Sfântă a coborât pe pământ şi Dumnezeu Însuşi a locuit aici pentru todeauna. Iar Mirele şi mireasa Lui, încoronaţi, călătoreau din galaxie în galaxie, căci toţi locuitorii Universului doreau să cunoască mireasa personal şi să audă povestea ei spusă de ea însăşi. Nu era loc de plictiseală, căci ea vedea mereu locuri noi şi minunate, iar din timp în timp se întorceau în Cetatea de iaspis căci acolo era de fapt locuinţa lor.

Sper ca într-o zi să fiu şi eu în acel loc, să pot rescrie de la faţa locului această poveste. N-ai vrea să fii şi tu acolo? Nu trebuie decât să-ţi doreşti şi vei fi, nu doar pentru câteva zile, ci pentru veşnicie. Sper să te întâlnesc pe acele meleaguri de vis, căci în dreptul tău doar tu hotărăşti!

Şi închipuie-ţi că, nu trebuie să plăteşti absolut nimic, deoarece totul a fost plătit de Prinţ. Este o ofertă de nerefuzat.

                                                     Epilog

Mă simt dator să fac o precizare, şi anume că, nu eu am inventat această poveste, ci am aflat-o în Sfânta Scriptură, Isus Hristos fiind personajul central al aceste Cărţi, pe care în povestea mea Îl regăseşti sub numele de Prinţul universului.

Mireasa, este biserica lui Hristos, pe care, Isus Şi-a câştigat-o cu preţul nepreţuitei Sale vieţi. Isus şi-a ales mireasa, nu datorită frumuseţii sale, ci în pofida ei, pe care doar harul lui Hristos o va desăvârşi. Pot să-ţi dau cel puţin două referinţe biblice care susţin această idee. Cea din Cântarea Cântărilor 6:10, în care sub forma unui minunat poem de dragoste dintre Solomon şi iubita sa, poate cel mai frumos care a fost scris de oameni până acum, aflăm de fapt povestea de dragoste dintre Isus şi biserica Sa. Unii văd în această carte biblică doar o carte profană dar pasajul citat nu poate să se refere nicidecum la iubita lui Solomon. Redau citatul:

"Cine este aceea care se iveşte ca zorile,

              Frumoasă ca luna,

              Curată ca soarele,

Dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile ei?"

În acest citat găsim cheia interpretării acestui poem.

A doua referinţă biblică, similară cu aceasta o găsim în Apocalipsa 12:1, scrisă de apostolul Ioan la 1000 de ani distanţă de Solomon:

"În cer s-a arătat un semn mare:

      O femeie învăluită în soare,

        Cu luna sub picioare,

Şi o cunună de 12 stele pe cap... "

În Sfânta Scriptură mireasa lui Hrisos, adică biserica Sa, este asemănată cu o femeie frumoasă şi virtuoasă, credincioasă lui Isus care de-a lungul timpului trece prin acelaşi încercări ca Mântuitorul ei, şi aşteaptă încrezătoare să fie răpită la cer de iubitul ei Mântuitor. Aceasta se va întâmpla la miezul nopţii, după cum spune Isus în pilda celor zece fecioare, bineînţeles, la miezul nopţii spirituale. Rămâne doar ca cei ce-L aşteaptă pe Isus să nu fie găsiţi cu candelele goale. În marea Sa dragoste faţă de toţi oamenii, Isus aşteaptă până când ultimul om se va hotărî ce va face cu propria sa viaţă, iar atunci când nu va mai fi niciunul El va veni din cer să-Şi ia mireasa.

Până atunci noi trebuie să-L aşteptăm cu răbdare, căci nimic nu este mai sigur decât revenirea Sa, iar dacă toate făgăduinţele Sale s-au împlinit, şi aceasta se va împlini negreşit.

După cum oricine poate vedea, ne apropiem de miezul nopţii spirituale a omenirii, despre care Însuşi Isus a profetizat, iar cuvintele Sale nu dau greş niciodată.

După cum niciun om nu şi-a imaginat că întreaga planetă va trece prin această epidemie de covid, la fel şi evenimentele sfârşitului se pot desfăşura cu o repeziciune cum nu ne putem imagina. Totuşi, e bine să ştim că Dumnezeu Însuşi se află la cârma Universului şi bineînţeles şi a planetei noastre.

Fă tot posibilul să fii pregătit pentru a-L întâmpina pe Prinţul ceresc cu candela aprinsă. Uleiul necesar pentru ca aceste candele să lumineze ni-l poate oferi doar Duhul Sfânt, orice efort personal fiind de prisos în acest sens, şi este un dar ceresc fără plată, pus la dispoziţia celor ce doresc să se pregătească pentru marea întâlnire cu Isus Hristos.

Cu aproape 40 de ani în urmă, eram un ateu indiferent şi poate chiar împotrivitor pe care Hristos l-a schimbat prin harul şi puterea Sa. Am părăsit biserica, şi nu mi-aş fi imaginat că mă voi mai întoarce vreodată, şi mai mult de-atât, că voi scrie cărţi, că voi compune muzică creştină, că voi fi un evanghelist... Am citit multe cărţi scrise de astfel de oameni a căror viaţă a fost schimbată prin minune divină. Am văzut cu ochii mei oameni schimbaţi în locurile unde am activat ca evanghelist, oameni care au biruit vicii de o viaţă.

Şi dacă eu şi mulţi alţii au fost schimbaţi din temelie, înseamnă că Dumnezeu este suveran şi atotputernic, dar care aşteaptă să ne ofere această putere, căci El nu trece peste consimţământul nostru. Ai putea să fii tu însuţi unul dintre aceştia.

Ţi se oferă şi ţie această putere infinită. Nu ezita să o primeşti!