Se cern tristeți tivite-n cenușiu
Din cerul toamnei care-adânc ne doare,
Brăzdat în lung de păsări călătoare,
Și-un vânt ne suflă-n suflet a pustiu.

Ducând pe aripi vara care-a fost,
Ne iau și diadema bucuriei,
Lăsându-ne iar pradă nostalgiei
Pe scena cu decor tot mai anost.

Ne-apasă dureros plecarea lor,
Dar toamna noastră lor le e străină
Și zboară spre căldură și lumină,
Spre-un astru-al zilei mai strălucitor.

Rămași într-un amurg violaceu,
Lipsiți de-a cântecelor armonie,
Putem să medităm la veșnicie
Și-o rugă să-nălțăm spre Dumnezeu:

E-aproape, Doamne, -al vremii act final,
Pornește Tu în noi deșteptătorul,
Să nu ratăm în toamna lumii zborul,
Știind că Tu ne-aștepți la terminal.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 8 septembrie 2020