O culme de frustrări înnobilară mut
Agonii ajunse eterne-n conştiinţe,
Puţin mai jalnic sunt atunci când sunt pierdut
M-am pierdut pe mine din prea multe dorinţe.

Terestrul se coboară prin sumbre realităţi
Cum ceaţa se ridică spre înălţimi sihastre,
Atunci se revarsă tristeţea-n entităţi
Iar plânsul lor lăuntric ajunge către astre.

Când universul tău devine-ntr-o secundă
Ceea ce refuzai cu patimă şi ură,
Privirea cu dispreţ, dar înainte blândă
Distruge tinereţea cândva odată pură.

Mocnesc pe-alocuri mii şi mii de gânduri
Din ce-ar fi vrut să-nvingă, din ce el obosea,
La ce-ar mai fi sperat înspre acele vârfuri
Când cerul său de vise suav se risipea?

Mai trist acum ca ziua ce-a trecut
Un spirit refulat astăzi mai mult ca mâine
Un paradis de ceară e tot ce a avut,
Topit de minţi frivole şi conştiinţe spâne.

De ce n-ar fi frustrare un ideal pierdut,
Când anotimpuri trec, dar tu rămas ca ieri,
Evoci tot mai vulcanic vidul renăscut,
De ce n-ar fi frustrare...când ai ştiut să speri?