De mult ce-ai stat în mijlocul urgiei,
Te-ai înrudit cu pâinea întristării;
Dar n-au știut talazurile mării
Să zăticnească taina bucuriei.

Și-atât de mulți te-am hărăzit uitării
Când ai ajuns la capătul chindiei!
Dar tu, rândaş pe-ogorul vredniciei,
Te-ai întărit cu fructele răbdării.

Cândva mi-ai spus că mă aştepți să vin,
Să ne vedem la chip, măcar puțin;
Iar azi, când am venit ca să te-ascult,
Doar ochii tăi cu dragoste-mi vorbesc…
Ai ars de dor pe-altar dumnezeiesc
Și-acum ești gata, omule demult.