În smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși... Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El măcar că avea chipul lui Dumnezeu... S-a dezbrăcat de Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. Filipeni 2.3-8

   În acest minunat text, avem un rezumat al celor mai prețioase adevăruri care se adună în jurul Persoanei binecuvântatului Fiu al lui Dumnezeu. Mai întâi este divinitatea Lui demnă de adorare: AVEA CHIPUL LUI DUMNEZEU, era DEOPOTRIVĂ CU DUMNEZEU. Apoi vine taina întrupării Lui, prin acel înțeles profund și inepuizabil al cuvintelor: S-A DEZBRĂCAT DE SINE ÎNSUȘI. Apoi vine ispășirea, cu smerenia, cu ascultarea, cu suferința și cu moartea, de unde își trage valoarea: S-A SMERIT ȘI S-A FĂCUT ASCULTĂTOR PÂNĂ LA MOARTE, ȘI ÎNCĂ MOARTE DE CRUCE. Și toate acestea sunt încununate de înălțarea Lui glorioasă: ȘI DUMNEZEU L-A ÎNĂLȚAT NESPUS DE MULT. Hristos în calitate de Dumnezeu, Hristos devenit om, Hristos ca om în lucrarea umilitoare a răscumpărării noastre și Hristos în glorie ca Domn al tuturor - acestea sunt comorile de înțelepciune pe care acest pasaj le conține.

   S-au scris multe cărți în legătură cu unele cuvinte conținute în acest pasaj biblic. Și totuși nu s-a acordat întotdeauna atenție felului în care Duhul Sfânt a legat această minunată învățătură. Nu este vorba în primul rând de o afirmare a adevărului pentru evitarea ereziei sau pentru întărirea credinței. Obiectivul este unul foarte diferit. Printre filipeni era încă mândrie și lipsă de dragoste. Din acest motiv, Pavel le pune înainte exemplul lui Hristos și nevoia lor de a se smeri spunându-le:

   În smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Să aveți în voi gândul acesta care era și în Hristos Isus.

   Cel care nu studiază această porțiune a Cuvântului lui Dumnezeu cu dorința de a se smeri așa cum a făcut și Hristos, înseamnă că nu a folosit niciodată acest cuvânt pentru marele scop pentru care Dumnezeu l-a dat. Hristos, coborându-Se de la tronul lui Dumnezeu și căutându-Și drumul înapoi, ca om, prin umilința crucii, indică singura cale prin care noi putem ajunge vreodată la acest tron. Singura credință adevărată este aceea care, împreună cu ispășirea lui Hristos, acceptă și exemplul Său. Fiecare suflet care Îi aparține cu adevărat, trebuie, în unire cu El, să aibă Duhul Lui, natura Lui și chipul Lui.

   SĂ AVEȚI ÎN VOI GÂNDUL ACESTA, CARE ERA ȘI ÎN HRISTOS ISUS... EL S-A DEZBRĂCAT DE SINE ÎNSUȘI ȘI A LUAT CHIP DE ROB... S-A SMERIT. Noi trebuie să fim ca Hristos în lepădarea noastră de Sine - prin care, ca Dumnezeu, El S-a dezbrăcat de gloria Sa divină și de puterea Sa lăsându-le deoparte - a fost urmat de nu mai puțin minunata Sa smerire ca om, până la moarte pe cruce. Și, în această uimitoare și dublă smerire, care a mirat universul și L-a încântat pe Tatăl, Sfânta Scriptură, în cea mai mare simplitate, ne spune că trebuie, cum e și normal, să fim ca Hristos.

   Și oare chiar așteaptă Pavel, așteaptă Scriptura și așteaptă Dumnezeu aceasta de la noi? De ce nu? Sau, mai bine zis, cum se pot aștepta la altceva? Ei știu puterea înfricoșătoare a mândriei și îl cunosc pe vechiul Adam din natura noastră. Dar ei știu și că Hristos ne-a răscumpărat nu numai de blestemul păcatului, dar și de puterea păcatului și ne-a dat viața Lui înviată și puterea prin care putem trăi așa cum a trăit El pe pământ. Toți aceștia spun că El nu este doar Înlocuitorul nostru, ci și Exemplul nostru. Prin urmare, noi nu doar că trăim prin El, ci ca El. Mai mult, El este nu doar Exemplul ci și Capul nostru, care locuiește în noi și duce mai departe în noi viața pe care El a trăit-o cândva pe pământ. Cu un asemenea Hristos și cu un asemenea plan al mântuirii, poate fi altcumva? Urmașul lui Hristos trebuie să aibă același fel de gândire pe care Îl avea și Hristos - el trebuie să I se asemene lui Hristos în smerenia Lui.

   Exemplul lui Hristos ne învață că nu păcatul trebuie să ne smerească. Mulți creștini sunt de părerea aceasta. Ei consideră că e necesar să păcătuim zilnic pentru a rămâne într-o stare de smerenie. Dar nu e așa. Da, există o smerenie foarte frumoasă și de mare valoare ca un început a ceva mai mult, și care constă în recunoașterea păcatului și a greșelilor. Dar mai este o smerenie și mai minunată, asemănătoare cu a lui Hristos, care, chiar și atunci când harul ne păzește de păcătuire, constă în renunțarea la sine. Această smerenie nu poate decât să se mire că Dumnezeu ne binecuvintează și se bucură să fie nimic înaintea Lui, Cel căruia Îi datorăm totul. De har avem nevoie, nu de păcat, pentru a rămâne într-o stare de smerenie. Cele mai încărcate ramuri se pleacă întotdeauna cel mai jos. Cel mai bogat curent de apă adâncește cel mai mult albia râului. Cu cât un suflet se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât prezența Lui maiestuoasă îl face să-și simtă micimea. Doar această apropiere ajută pe cineva să-l privească pe celălalt mai presus de el însuși. Isus Hristos, Sfântul lui Dumnezeu, este exemplul nostru în ce privește smerenia. Știind că Tatăl I-a dat toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu vine și la Dumnezeu Se duce, El Și-a dovedit smerenia spălând picioarele ucenicilor Săi. Prezența divină, conștientizarea vieții și a iubirii divine în noi ne va smeri.

   Multor creștini li se pare imposibil să spună: Nu mă voi gândi la mine, îi voi privi pe ceilalți mai presus de mine! Ei cer har pentru a birui cele mai rele izbucniri ale mândriei și ale gloriei deșarte, însă o renunțare completă la sine, ca a lui Hristos, este prea dificilă și prea greu de atins pentru ei. Dacă ar înțelege adâncul adevăr și fericirea pe care o dau cuvintele: CEL CE SE SMEREȘTE VA FI ÎNĂLȚAT și CEL CE-ȘI PIERDE VIAȚA O VA GĂSI, nu s-ar mulțumi cu nimic mai puțin decât cu asemănarea totală cu Domnul lor în această privință. Și, vor descoperi că există o cale de a birui sinele: aceea de a-l vedea răstignit pe crucea lui Hristos și de a-l ține acolo răstignit mereu prin Duhul (Galateni 5.24, Romani 8.13).

   Cineva poate ajunge la o asemenea smerenie doar dacă se dăruiește cu toată inima să trăiască în părtășia morții lui Hristos.