Mai demult o rândunică, avea-n cuibu-i şase pui.
Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui.
De cu zori pornea săgeată, căutând pe deal şi vale
Hrană pentru puii ei...
S-a culcat ades ea nemâncată,
Dar destul de fericită, că nu s-a-ntâmplat nicicând,
Dintre pui s-adoarmă vreunul, ars de sete sau fămând.
Nici n-a fost mai mândră mama dintre ea-ntre rândunici,
Când văzuse-ntr-o zi, că puii se făcuseră voinici.
Şi n-a mai avut odihnă, nici cât ai clipi sub soare,
Până când pe fiecare pui, nu l-a învăţat să zboare.
Dar când toţi puteau să plece, încotro vroiau sub slavă,
Rândunica istovită, a căzut în cuib bolnavă.
Şi cu ochii plini de lacrimi, ţintă-n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
"Dragii mamei, eu de-o seară, simt în inimă un cui.
Apripile greu mă dor, şi nici vorbă să mai zbor.
Dumnezeu mi-a dat putere, oricât am avut nevoi,
Să găsesc într-una hrană pentru voi.
Astăzi, fiindcă sunt bolnavă, dragii mamei, se cuvine
Mari, cum v-a făcut măicuţa, să-ngrijiţi şi voi de mine.
Şi ca nimeni dintre puii-mi, să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob.
Ale voastre şase boabe, milostive mă vor ţine
Până când o să vrea cerul, să mă facă iarăşi bine."
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui.
Şi-au adus vreo şase zile fiecare bobul lui.
Mai departe însă puii, beţi de-al slăvilor înalt,
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt,
N-a mai dus niciunul bobul, şi uitata mucenică,
A murit atunci de foame, cea mai sfântă rândunică.

Şi-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă.
Orişicui ai sta să-i spui,
Că o mamă îşi hrăneşte şase, opt sau zece pui.
Însă zece pui adesea, nu pot toţi hrăni o mamă!

De trăieşte-a ta măicuţă, îngrijeşte-o cu iubire.
Ca albitu-i cap să-şi plece, spre odihnă-n nemurire.