Azi, când străzile sunt pline de reclamele obscene,
Câți din noi mai protestează împotriva acestor scene?
Când păcatul ne pândește și desfrâul e în putere,
Într-o lume depravată și flămândă dup-avere,
Câți din noi azi se mai roagă și postesc în umilință
Pentru rasa omenească, pentru a lumii pocăință? !
Cine dintre noi, creștinii, ce-l avem pe Duhul Sfânt,
Îngenunghează ca să ceară ploaia sfântă pe pământ?
De ce suntem pasivi la toate și uităm de Dumnezeu?
Unde-i focul sfânt din inimi, menit să ardă în noi mereu? !
De ce, când Domnul ne vorbește și ne-ndeamnă la sfințire,
Ne îndoim de-a Lui cuvinte și hrănim a noastră fire?
De ce respingem, când ne mustră, vocea Duhului Divin
Și ne-ascundem sub o mască cu emblema de "CREȘTIN",
Iar în inima-mpietrită se împletesc gânduri deșarte
Ce ne fură bucuria și de Domnul ne desparte?
De ce mereu ne împotrivim când ne cere ascultare,
Iar noi, plini de răzvrătire, lovim în El cu răzbunare? !
De ce-L hulim prin viața noastră și-L răstignim a doua oară,
Pătându-I numele de cinste cu rușine și ocară,
Și ca Iuda, vânzătorul, îl vindem c-o sărutare
Pentr-o funcție de vază, ce n-are în ea nici o valoare?

De ce, numai când mă apasă povara sufletului meu,
Doar atunci, în rugăciune, plâng și strig spre Dumnezeu?
De ce nu-i dau viața întreagă, a Lui să fie pe deplin,
Ca în schimb să-mi de-a iertare, mângâiere și alin?
Cât va mai dura, Isuse, starea în care astăzi sânt
Și ce păcate sunt în mine, de m-aruncă la pământ?
De ce nu pot să fiu lumină în purtare și-n trăire,
De-am ajuns de râsul lumii și-un prilej de poticnire? ! ...
Și mă întreb cu înfiorare cum voi fi, când ai să vii
Ca să-ți iei mireasa sfântă în cerul plin de bucurii?

Unde-s sfinții din vechime ce din dragoste au murit
Pentru a lor credință vie în Stăpânul preaiubit?
Unde sunt ca să ne-arate starea în care am ajuns
Și să pătrundă în labirintul sufletului nepătruns?
Căci prea ne-am bătut joc de harul și-ndelunga lui răbdare,
Prea ne-am jucat cu păcatul, călcându-I sângele în picioare,
Prea L-am mâniat pe Domnul, profitând de bunătate,
Și, spunând neadevărul, umplut-am golul cu păcate!
Doar la ora de închinare părem smeriți și evlavioși
Ca să nu ne zică lumea că suntem necredincioși,
Dar în ochii Celui veșnic, ce rărunchii i-a întocmit,
Cum ne este alergarea? Cât de sinceri L-am iubit?
Nu cumva trăirea noastră e-un chimval zângănitor
Când pretindem cu trufie că suntem biruitori?
Adeseori, când pe genunchi, ne-aplecăm în rugăciune
Ne rugăm neîncrezători să facă Domnul o minune.

Și acum privim cu groază viitorul ce ne-așteaptă,
Încercând să întoarcem timpul ce spre veșnicii se îndreaptă.
Ne-ntrebăm cuprinși de frică de-am fost sare și lumină
În lumea asta decăzută, blestemată și străină.
Vai de noi în ziua ceea, de-am trăit doar pentru sine,
Căci se-apropie răpirea și ceasul Judecății vine! ! !
Ah, pământule, ce jale și durere vei avea,
Când Isus pe veșnicie cerul sfânt îl va-ncuia!
Și câte lacrimi și suspine se vor întinde pe sub soare
În neantul de păcate, din genunea ceea mare...
Iar din flăcările-aprinse ale iadului infern
Auzi-se-vor doar bocet, țipete și plâns etern.
(15 iunie 2007)