Aș vrea să fiu o pasăre pe ceruri,
Să zbor cât mai aproape de-asfințit,
Să fiu acolo sus când va apare,
De după munți lumina-n răsărit.

Să zbor de după nori când s-or întinde,
Să nu îmi ude aripile-n zbor,
Când se v-or scutura deasupra vieții,
S-aducă doar a temerii fior.

Să zbor deasupra mărilor întinse,
O... cât de mult în viață eu aș vrea,
Să nu m-atingă valurile mării,
Oricât de sus din ea s-ar ridica.

Aș vrea să fiu o floare ce-nflorește,
În zilele de vară, și-aș mai vrea,
În noptile târzii când va apare,
Doar ceața... eu să înfloresc în ea.

S-aduc mireasmă clipelor mai grele,
Iubirea să se simtă-n jurul meu,
Culoarea mea aș vrea să-nveselească,
Un timp ce-i trist, un timp ce este greu.

Acele ofilite să mă vadă,
Doar înflorită... asta eu aș vrea,
În negura de ceață-ntotdeauna,
O floare vie-aș vrea să fiu în ea.

O... ce frumos ar fi chear și atuncea,
Eu ca un fir de iarbă de aș fi,
Nu mi-ar fi teamă mie niciodată,
De ploi... căci după ele-aș răsări.

Aș fi în nopți și-n zile în picioare,
Nimic pe mine nu m-ar apleca,
Căci știu... aș fi sădit de mâna care,
Mereu în ploi și-n vânt m-ar ridica.

Chear de-aș fi mic în lumea asta mare,
De-o teamă-nconjurat de-aș fi mereu,
Chear de-aș fi doar un fir ce-i mic de iarbă,
Păzit... crescut voi fi de Dumnezeu.

De-aș fi un foșnet din pădurea deasă,
Ce-i scos de frunze în bătăi de vânt,
Mi-ar place căci aș face să rasune,
În foșnetu-auzit mereu un cânt.

Chear de-aș fi scos din frunzele uscate,
Tot înspre ceruri eu m-aș înalța,
Căci Cel care pădurea înverzește,
El cântul meu din foșnet v-asculta.

El vântul ar opri, și acea frunză,
Ce-i prin văzduh purtată ea mereu,
Ar lua-o pe-a-L Său braț, i-ar da suflare,
Căci viaț-a fost și este Dumnezeu.

Orice aș fi... o floare ce-nflorește,
Un fir de iarb-o pasăre în zbor,
Aș vrea să fiu eu plin doar de nadejde,
De o dorință sfântă și de dor.

De dorul de-a-nflori doar pentru ceruri,
Spre el de a zbura în timp oprit,
De-a încolți și-n vremi de ploi mărunte,
De dorul după Cel ce-i preamărit.