Nu-mi lăsa gura Părinte, să se-nchidă ea vre-odat',
Pune-n ea cuvinte-n care, mereu să fii lăudat,
Ea să fie a Ta gură, prin ea Doamne să vorbești,
Și prin ochii mei Isuse, doar Tu vreau ca să privești.

Fii a lor lumină-n noapte, dar și-n zile-ntunecate,
Căci a Ta lumină Tată, ea dă piedici la o parte,
Oricât vale-ar fi de-adâncă, voi zări eu urma Ta,
În acea întunecime, când Tu mă vei lumina.

Nu-mi lăsa mâinile astăzi, ca să cadă obosite,
Dar nici gândul meu Isuse, să ia hotărâri pripite,
Întărește-a mea credință, când slăbește pe-acest drum,
Nu lăsa ca deznădejdea, ea să mă cuprind-acum.

Nu-mi lăsa slăbănogite, ale mele mădulare,
Cu a Ta tărie Tată, Tu ridică-mă-n picioare,
Din izvor cu apă vie, vreau să mă adăpi mereu,
Și-a mea hrană să îmi fie, Doamne doar cuvântul Tău.

Nu lăsa ca să devină, inima cenușă stinsă,
De un vânt împrăștiată, pe adânc de mare-ntinsă,
Să devină praful vieții, ce m-acoperă în vale,
Praful care mă orbește, așezându-mă pe cale.

Nu-mi lasă să mi se umple, ochii cu amărăciune,
Luminează-i ca să vadă, zi de zi a Ta minune,
Ca privirea lor să urce, pe-ale Tale raze sfinte,
Tu îndreaptă-i către ceruri, înspre Tine sfânt Părinte.

Nu lăsa ca-ndepărtarea, să mă-ndepărteze Tată,
De izvorul bucuriei, nu lăsa să mă despartă,
Deznădejdea de iubire, dar te rog și necredința,
N-o lăsa ca să apară, căci mi-aduce suferința.

Vreau să m-alipesc de Tine, eu te rog nu mă lăsa,
Să mă rătăcesc în lumea, ce-și deschide gura rea,
Ține-mă doar lângă Tine-n neputința ce mereu,
Ea îmi fură și îmi duce, gândul într-un timp mai greu.