Într-o zi pe înserate, pe-al meu drum din viața mea,
Într-o clipă minunată, o lumină se-arăta,
Ce mi-a luminat de-odată, ochii mei și al meu gând,
Când călătoream spre ceruri, rătăcit pe-acest pământ.

S-a lăsat ea peste mine, într-o vreme de-ndurare,
Căci iubirea pentru mine, ea a fost atât de mare,
Ea m-a pus pe urma albă, ce de Domnul e lăsată,
Ca să nu mă pierd în lume, eu nicicând și niciodată.

Într-o seară dintr-o toamnă, am simțit cum m-a cuprins,
A Sa dragoste măreață, care răul a învins,
M-a trezit din adormirea-n care mereu eram dus,
Într-o mare amăgire, prea departe de Isus.

Prea departe de-adevărul, care este veșnic viu,
Căci orbit eram pe calea, ce-o treceam eu prin pustiu,
Dar de când am cunoscut-o, pe cea-ngust-adevărată,
Chear de-i grea, ea este calea, care-i cea mai minunată.

Luptele de sunt mai grele, mă proștern în fața Sa,
Rugăciunea-i mai aprinsă, decând merg pe calea grea,
Părtășia e mai dulce, cu-al meu Salvator Isus,
Căci doar El îmi înțelege, greul care-l am de dus.

Mi-a schimbat a mea gândire, și de-atunci îl simt mai mult,
Al Său glas mereu mă cheamă, și mereu eu îl ascult,
Căci în ziua-n care Domnul, El lumină mi-a adus,
A fost cea-n care ființa-mi, l-a-ntâlnit ea pe El Isus.

A fost clipa... ziua-n care m-am născut din nou în ea,
A fost ziua-n care haru-adevărat din cer curgea,
Ziua-n care a mea viață, și-a schimbat ea cursul său,
Către sfânta veșnicie, de mână cu Dumnezeu.