Aș vrea pădurea s-o cunosc, să înțeleg ce spune,
Și-acele frunze ce șoptesc când soarele apune,
Să cânt cu ele-n nopți târzii, când este-așa tăcere,
Ce chear și mie-n ceas târziu mi-aduce mângâiere.

Aș vrea și marea s-o-nțeleg, de ce-și ridică valul,
De ce se-agită uneori, de trece chear și malul,
Când strig-aș vrea eu ca să știu... să-i știu nemulțumirea,
Aș vrea să știu de simte ea, cum simt și eu... iubirea.

Aș vrea să știu și stropii grei, din ploaia ce-i căzută,
Pe unde oare au trecut, de uneori e mută,
Aș vrea s-o-ntreb, când îi vorbesc, de ce ea este surdă,
Eu strig la ea, dar stropii ei, azi cad și doar mă udă.

Și cu furtun-aș vrea să stau, de vorbă eu mereu,
S-o-ntreb de ce ea uneori, mi-aduce-atâta greu,
S-o-ntreb de ce pe drumul meu, pe mine nu mă lasă,
Ca să ajung... unde aș vrea, căci vreau din nou acasă.

Dar și cu-n munte eu să stau, de vorbă azi aș vrea,
Să-i spun să nu opreasca el, vre-o rază... căci pe ea,
Coboară visul meu ce-i viu, acel ce-l am mereu,
Cu-al meu Stăpân, cu-al meu Isus, cu-Acel ce-i Domnul meu.

Cu toate-aș vrea ca să vorbesc, să spun că în zădar,
Încearcă tot mereu... mereu, să pună un hotar,
Nu vor putea, căci El mi-a dat, iubire-adevărată,
Și îl iubesc, că-mi este azi, El Împărat și Tată.