Crezul Dragostei Divine.

Când am paşit în legământ
Isuse Doamne, să-Ţi urmez,
M-a întărit, Cuvântul Sfânt
În mersul vieţii pe pământ,
Şi-n inimă am sădit un crez!

E crezul sfânt, al Dragostei
Venit din scumpa veşnicie,
Jertfit pe muntele Golgotei
Să-nvingă legea grea a firei,
Ca transformat omul să fie.

Prin el, am început urcuşul,
Pricipiu-n fapte îndrăzneţe,
Escaladând, cu greu suişul
Nerenunţând la povârnişul
Spre piscuri-nalte şi măreţe.

Şi-am năzuit mereu mai sus
În scara paşilor spre Soare,
Având un tainic dor nespus,
Să fiu cu Domnul meu Isus,
Să fac în mine o schimbare.

Pe calea muntelui Golgotei
M-am străduit să împlinesc,
Faptele scumpe, Dragostei,
Prin paşi atenţi şi mărunţei
După Modelul Sfânt ceresc.

Să fiu pătruns în zelul mare
De-un sfânt orgoliu jertfitor,
Şi nu de-aramă, sunătoare
Ce zornăie strident şi tare,
Nici de chimval, zăngănitor!

De aş vorbi în limbi străine
Să pară a fi chiar îngereşti,
Fără de dragoste-orişicine
Le va afla că nu-s depline
Şi le va şti, doar omeneşti.

Şi chiar de aş avea şi darul
Cel mai măreţ, de-a profeţi,
Dar făr-de dragoste, amarul,
Crezu-mi vorbit mi l-ar ştirbi
Şi-n întregime, îl va zdrobi.

De aş pricepe toată ştiinta
Ca taine multe, să cuprind,
Dac-aş avea toată credinţa
Şi de mi-aş da toată silinţa
Să văd cum munţii se întind,

Fără-acea Dragoste deplină
În Dumnezeu nu sunt nimic;
Doar umbra unui eu, haină
Ce n-are-n pământ rădăcină,
Ci merge-n jos, până ce pic.

Şi chiar, dacă averea toată
Mi-aş împărţi ca să hrănesc,
Săracii care umblă-n zloată
Desculţi şi-n frig în ziua toată
Şi zilnic ei, flămânzi cerşesc,

Şi încă şi trupul de mi-aş da
Punându-l jertfă pe-un altar,
Dar Dragostea, n-aş poseda
Când semenii-mi voi ajuta
Atunci vor fi, toate-n zadar!

Căci Dragostea, e iubitoare
Răbdarea ei stă-n bunătate,
Ea face bine pentru-oricare
Nu pune semne de-ntrebare
Vărsând belşug de sănătate.

Pe nimenea nu pizmuieşte
Şi lauda, nu-şi pune în faţă,
Ea pe cel slab îl întăreşte -
La orice lucru se gândeşte
Să dea un sfat, şi o povaţă.

Ea nu se umflă de mândrie,
Cu necuviinţă nu se poartă,
Şi nu-şi revarsă a sa mânie
'N momente grele de isterie
Prin apărarea-i cea deşartă.

Ea nu îşi caută, folosul său
În centrul celor ce trăieşte,
Nu se gândeşte,-a face rău
Şi nu urează drum spre hău
Acelor ce-o nedreptăţeşte.

De tot ce-i rău, nelegiuire,
Ea nu poate...-a se bucura,
Doar adevăr, spre făptuire
Tot ce e bun, pentru zidire,
O poate oricând, reînviora.

Şi-astfel, ea poate acoperi
Vorbiri multe, chiar greşeli,
Nici lucruri n-ar...descoperi
Nici despre fapte n-ar vorbi
Care-ar stârni, mari răfuieli.

Ea crede totul ca pe strune,
Spunând la toţi deopotrivă,
C-are intenţii, cât mai bune
'Napoi cu turma la păşune
Când viaţa le este-n derivă.

Şi poate chiar multe suferi
Dela toţi, cei ce-o bârfeşte,
Tendinţa de-a se preamări
De-a urca sus spre-a se făli
Din palmaresul său lipseşte.

Astfel, nădăjduieşte-ntruna
Când lupta va fi terminată,
Să poarte-n Domnul cununa
Considerată, ca şi arvuna
Sfântă şi prea mult sperată.

Căci Dragostea, nu va pieri
Şi nici-odată nu s-o stinge;
Proorociile, toate-or sfârşi
Căci ce-a spus se va-mplini,
De ea păcatul, nu s-atinge.

Şi, ori şi ce limbi, vor înceta
Chiar orice ştiinţă va apune,
La tot ce ştim vom renunţa,
Şi-n minte ne vom pronunţa
Gândind la alte lucruri bune.

Şi-acum rămân acestea trei:
Credinţa, şi nădejdea mare,
Dar cea mai tare, cu temei,
E forţa scumpă-a Dragostei
Pe Golgota cea Jertfitoare!

Ea e cuvântul cel mai drag
În inima-mi ca şi-un trofeu,
Căci n-are limită, nici prag,
Faptele-i bune, - curg şirag
Jertfindu-Se, va sta mereu!

Ea-mi este crezul mântuirii,
Imbold în bine de neînfrânt,
Sperând la vremea înnoirii
Când fi-va-nceputul zidirii -
Cu ea să fiu şi-n cerul sfânt.

Flavius Laurian Duverna
01 noiembrie 2006