Minunea se-arată aici, aproape,
În freamăt de crengi și-n unde de ape,
Pe muguri de flori de cireș și-ntr-o rază,
Minunea pătrunde-n pustiu și face o oază.

Minunea se-arată aici și acum,
Apare senin, fără să știi cum,
Ca bobul de rouă din zori,
Când razele-i dau infinite culori.

Minunea se-arată și vara-n apus,
Și-n stele ce bolta-naltă-a adus.
Minunea și iarna se face văzută,
În neaua de puf pe gene căzută.

Minunea e-n foșnetul frunzelor mii,
Când ard păduri în nuanțe vii,
E-acolo unde cu ochii o vezi...
Dar locuri mai are, numai să crezi:

Minunea e blândul răspuns ce îl dai,
Și darul întins, din puținul ce-l ai.
Minunea e pasul ce-l faci înadins,
Deși ești trudit și de teamă adesea cuprins.

Minunea e-n dorul de cer ce te cuprinde,
Și-n zâmbetul blând, ce de suflet se prinde.
Minunea-i și-n lacrima ce se ivește
Din sufletul celui care iubește.

Minunea-i iertarea ce ai dăruit-o
Și pacea pe care astfel ai primit-o.
Minunea e nădejdea din tine crescând,
E visul pe care îl porți în gând.

Minunea e-n Glasul ce te-a strigat,
Și-n Mâna ce greul ți-a ridicat,
E în cântarea cea nouă din inima ta,
Și-n pasul Domnului ce-l vezi și-l poți urma.

Minune e când lași ușa deschisă,
Și așteptând, având candel-aprinsă,
Auzi pașii Lui cum vin înspre tine -
Atunci... minunea se-aude în susure fine.

Minunea e ruga în taină rostită,
Când este de dor și de Duh însoțită,
Când liniștea-ncet în suflet pătrunde,
Atunci când cu totul în Hristos te ascunde.

Minunea este în mâna ta,
O poți respinge sau o poți chema.
Minunea este peste tot și în tine,
Numai să vrei să o vezi și, iată, ea vine.
(minune)