Se-nfioară azi vazduhul, cel ce este-ntunecat,
Căci se-apropie venirea, veșnicului Împărat.

El apare-n rugaciunea, celuia neprihănit,
Și îl tulbură cu șoapta... că nu este auzit.

Pe creștin mereu îl duce, în pustiul secetos,
În ispite îl atrage, cum a fost cândva Hristos.

Ziduri îi zidește-n față, să nu vad-acea lumină,
Ce se-arată-n depărtare, să-i aduc-o zi senină.

Căci el știe... vine vremea, când va fi de tot zdrobit,
De Isus... de Cel ce-odată, moartea-n lupt-a biruit.

Se-nfioară căci e-aproape, Cel ce vine să ne ia,
Luptă-ntruna să dărâme, ce-i zidit spre slava Sa.

Luptă să usuce pomii, care-s plini de rod acum,
Dar nu poate căci Stăpânul pomilor e Domnul bun.

Scoate răcnet de furie, să doboare el ar vrea,
Tot ce astăzi se înalță, pe Isus a-l lăuda.

Scoate-un urlet să-i întoarcă, pe acei ce zbor spre cer,
Vrea să-i vadă el în rândul, celora ce-ncet ei pier.

Vine cu o amagire, sub un zâmbet ce-i ascunsă,
Dar mireasa cea aleasă, doar spre ceruri e condusă.

Căci în fața ei coboară, doar lumina Celui sfânt,
Ca să nu se rătăcească-n vremea grea de pe pământ.

Oricât ar răcni de tare, cel ce-ncearcă cu orbire,
S-o oprească el nu poate, căci se-ndreaptă-n nemurire.

Ei ia fost deschisă calea, de o mână minunată,
Pe ea nimeni s-o oprească, pe-acest drum, nu o să poată.

Căci ea este o mireasă... o mireasă de-Mpărat,
Fie-i numele întruna, preamărit și lăudat.