Pe-o străduță mai îngustă,
Cu o fată întristată,
Plin de-o mare suferință,
Urca dealu-abrupt odată,
Un străin pentru o lume,
Fără milă judecat,
Necrezut că este Fiul,
Veșnicului Împărat.

A venit ca să aducă,
Moștenire El o Țară,
Care-i veșnică și vie,
Dar a-ntâmpinat ocară,
Gustul cel de-amărăciune,
Din paharul ce-a fost plin,
I-au dat ca să bea dar Domnul,
A băut acel pelin.

Tot urca lovit pe spate,
Ducea crucea omenirii,
Dând dovadă ca e Domnul,
Domnul viu a nemuririi,
Plină ea doar de iubire,
Cum a fost și El pe drum,
Dar e neschimbat și astazi,
Cum a fost e și acum.

A călcat desculț pe pietre,
Ca să fie ea iertată,
Ca s-ajungă-n veșnicie,
Avea fața îmbibată,
Cu-acel sănge de pe fruntea,
Cea străpunsă de-acei spini,
Ce-i purta ca pe-o coroană,
Pusă de cei răi păgâni.

Și ajuns pe culme... Domnul,
El pe cruce s-a întins,
Nici o clipă de durere,
Pe-acea cruce nu s-a plâns,
Mâinile de bunăvoie,
Ca să fie-ngăurite,
Și lea dat Stăpânul slavei,
Pentru suflete iubite.

A-nchis ochii... omenirii,
Aducând o moștenire,
Viață veșnică, iertare,
A răbdat doar din iubire,
Ca să-L creadă-ntreg pământul,
A-nviat a treia zi,
Și-a promis că vine clipa,
Când din nou va reveni.

Ba mai mult... într-o durere,
Într-o mare întristare,
Pentru cei ce-L rastignise,
El cerea mereu iertare,
Să le dea și lor o șansă,
Dumnezeul Împărat,
Ca să aibă și ei parte,
De o viață la Palat.

De atunci cei ce-L crezuse,
Îl așteaptă ne-ncetat,
Își duc crucea cum si Domnul,
Fără murmur a cărat,
Rabdă suferințe grele,
Lovituri și prigoniri,
Căci ei știu că vine Domnul,
Regele marei iubiri.

Rabdă hule și ocară
Cum și Domnul a răbdat,
Tac când pietrele se-aruncă,
Cum și-n El s-au aruncat,
Cei ce astăzi îl așteaptă,
Sunt acei ce cred în El,
Merg pe urma ce-i lăsată,
De Isus... Emanuel.

Frați iubiți din lumea-ntreagă,
Pentru voi și pentru mine,
A răbdat aceste toate,
Cel ce în curând revine,
Să fim plini azi de iubire,
Cum a fost și El cândva,
Căci iubirea va deschide,
Poarta înspre slava Sa.