De ești azi dezamăgit,
Nu lăsa să te doboare,
Vântul care s-a pornit,
Peste valuri... peste mare,
Ridicând apele tulburi,
Aducând val după val,
Ca să te îndepărteze,
Mai în larg... nu înspre mal.

De ești tu nefericit,
Nu lăsa să te-nfășoare,
O-ntristare-așa profundă,
Să te lege-atât de tare,
Ca să nu privești spre-Acela,
Bucurie ce ți-a dat,
Când erai tu trist pe cale,
Și cu sufletu-ntristat.

De ai azi o tulburare,
Care ea te-a-ndepărtat,
De Acel ce-ntotdeauna,
Tulburarea ți-a luat,
Tu adu-ți astăzi aminte,
Cine te-a călăuzit,
Într-o lume-așa murdară,
Când erai tu rătăcit.

Azi de simți singurătatea,
În odaie să te-ncui,
Strigă tare-n rugăciune,
Și-ai să simți prezența Lui,
Ai să simți că nu ești singur,
Nu ai fost... și nu vei fi,
Cât în viața pământească,
Tu pe Domnu-l vei sluji.

Nu a existat vre-o dată,
Rob fără de un Stăpân,
Dar ai Domnului întruna,
Urmăriți de cel păgân,
Ei vor fi... ca să nu fie,
Slujitori de Dumnezeu,
Ci păgânul vrea în viață,
Să-i slujească celui rău.

Să nu-l lași ca să te prindă,
Dar nici teamă să nu-ți fie,
Căci tu ești ales de-Acela,
Ce-Mpărat e-n veșnicie,
Nimenea și niciodată,
Să te-atingă n-ar putea,
Tu mereu pe-această cale,
Ești purtat pe mâna Sa.