Am strigat cu disperare, sub a norilor văpaie,
Uneori mi-era dus glasul, de a vântului bătaie,
Pân-la Tine... căci puterea, ea încet mă părăsea,
Dar de după nori întruna, glasul Tău se auzea.

Și în mijloc de furtună, gândul meu era el dus,
De vârtejul ei spre ceruri, lângă Tine scump Isus,
Căci vroia să se ascundă, de năvalnica furie,
Ce se ascundea-n furtuna, plină de o grea mânie.

Și în încercare Doamne, eu mereu doar alergam,
Căutând aripa sfântă, sub care m-adăposteam,
Să găsesc acea tărie-n, care Doamne Tu erai,
Cel care de încercare-n orice clipă mă treceai.

Am strigat cu disperare, sub lumina cea din stele,
Aruncând mereu privirea, căci vroiam una din ele,
Eu sa fiu în miezul nopții, mai departe de pământ,
Dar de Tine mai aproape, și de locul care-i sfânt.

Și în largul mării Doamne-n disperare te-am strigat,
Căci adâncul ei Isuse, gura își deschise larg,
Vrând ca barca vieții mele, să n-ajungă ea la mal,
Ci-n adânc să fie-mpinsă, de al mării rece val.

Și-n întinsul de pustie-n arșița sfâșietoare,
Glasul meu secat Isuse, te-a strigat cu disperare,
Dar o mică picătură, din izvor când lui i-ai dat,
A fost glasul unui suflet... viu, de Tine înviat.

Am strigat la Tine Doamne, Tu mereu m-ai ascultat,
Inima, a mea ființă, și-acel strigăt disperat,
Ce-l strigam în zori de ziuă, și în ceasul cel din noapte,
Când mereu în disperare, mă duceau străine șoapte.

Tu mi-ai auzit întruna, strigătul inimii mele,
Ai fost raza de lumină, clipelor ce-au fost prea grele,
Când pe culmea disperării ajungeam, Tu mă vedeai,
Și cu dragoste-al meu suflet, de pe culme-l coborai.

Ooo... Tu dragoste divină, care ești nemărginită,
Ție-ți mulțumesc Isuse, zi de zi, clipă de clipă,
Că nu m-ai lăsat pe mine, nu m-ai dat nicicând uitării,
Ca să cad în vale-adâncă, Doamne-n valea disperării.