Du-mi Tu Doamne pe cărare, pe-a Ta arip-al meu gând,
Ea e cea care străbate, orice nor... furtună... vânt,
Doar ea poate să mă poarte, sub un cer care-i senin,
Doar ea poate să mă treacă, și de valuri care vin.

Du-mi a mea ființă slabă, pe-al Tău braț în ceasul greu,
Doar pe el ea simte Doamne, ocrotirea Ta mereu,
Și atunci când cade Tată-n, deznădejdi fără puteri,
Brațul Tău este acela, ce-i ridic-a ei poveri.

Du-mi Tu pe-ale Tale plaiuri, unde dragostea domnește,
Sufletul când el pe cale-n, lupte Doamne obosește,
Căci pe plaiurile sfinte, el odihna și-a găsit,
Când cel rău cu-a sa oștire-n calea lui el a venit.

Tu ridic-a mea privire, când ea cade la pământ,
Când orbită e de ceața, ce-i adusă ea de vânt,
Când în fața ei se-arată, tot ce nu este văzut,
Când ea ațintită este, Doamne în necunoscut.

Peste-a mele buze Tată, mute când ele rămân,
Înghețate de puterea, celuia ce e păgân,
Lasă raza cea de soare, peste gura mea închisă,
De a ei caldură Doamne, să fie mereu deschisă.

Ca să-ți cânte-n suferință, în necazul cel mai greu,
Să te laude pe Tine, a mea gură ea mereu,
Să nu tacă căci ea Doamne, să îți spună multe-ar vrea,
Dar Isuse câte-odată tace... căci durerea-i grea.

Inima doar înspre Tine-ndreapt-o chear și când nu vrea,
Ca să fie-n toate Doamne, numai după voia Ta,
Ca bătaia ei să fie, numai în a Ta iubire,
Căci în ea poate să aibă, în necaz doar fericire.

Ține-mă de Tine-aproape, ține-mă la pieptul Tău,
Căci în lupta cu vazduhul, ooo... Isus e-atât de greu,
Dar când ești Tu lângă mine, lupta nu e-atât de grea,
Căci Tu lupți când obosește, sufletul... ființa mea.

Ooo... e-atât de minunată, clipa când ajung la Tine,
Inima-n foc de iubire ea se scaldă, nu-n suspine,
Când pe aripi de iubire, eu pe drum călătoresc,
Căci pe drumul către Tine, mi-ai dat tot ce îmi doresc.