Minunată este vremea,
Ce în inimă se lasă,
Când afară viscolește,
Răul pe-al meu drum spre-acasă,
Mă-ncălzește cu fiorii,
Dragostei nemărginite,
Îmi dă aripile care,
Trec furtunile pornite.

Minunată este clipa,
Ce-i de bucurie plină,
Când al meu suflet pe cale,
Doar oftează și suspină,
Este clipa-n care harul,
Ceru-ntreg el l-a deschis,
Să-mi aducă biruință,
Când eu spun că sunt învins.

Minunată e prezența,
Celuia ce este sfânt,
Îmi ridic-a mea privire,
Aplecată-nspre pământ,
Lacrimile ea îmi șterge,
Inimii îi dă putere,
Alinare când ea strigă,
Obosită de durere.

Minunată-i mângâierea,
Norii care îi străbate,
Ea mereu alungă teama,
Și-acei nori ea îi desparte,
Aducându-mi o lumină,
Ca atunci când eu pășesc,
Pe cărarea către Domnul,
Nu cumva să rătăcesc.

Minunată-i a Ta mână,
Ce mă poartă ea mereu,
Peste munții ce-nconjoară,
Acea vale-n care eu,
Obosesc, dar e-acea mână,
Ce îmi poart-a mea ființă,
Când în vale e cuprinsă,
Doamne de o neputință.

Minunat ești Doamne sfinte,
Minunat ești Domnul meu,
Minunată e iubirea,
Ce coboară ea mereu,
Să-mi călăuzească drumul,
Pe care astăzi pășesc,
Cu mult greu, dar ea mă face,
Ca să strig... eu te iubesc.