Stropi de ploaie peste mine, astăzi ne-ncetat ei cad,
Și-l întreb din nou pe Domnul, ooo... Isuse m-ai uitat,
Căci sunt reci preasfinte Tată, parcă-s fără de sfârșit,
Acei stropi din norii negri, care drumul mi-au umbrit.

Strop cu strop lovesc ființa-mi, ce mereu e-n așteptare,
După nori-ntinși pe ceruri, să apară iarăși soare,
Căci pe drumul ce-i doar ploaie, pe el este-ncetinit,
Pasul meu care aleargă, spre Isus... spre infinit.

Ei nu știu, dar stropii care, astăzi inima-mi stropesc,
Udă ei și-a mea credință, rădăcinile ei cresc,
Ei mă fac să strig mai tare, către Cel ce a sădit,
O sămânță de iubire-n, sufletul de nor umbrit.

Ei sunt cei ce-mi deschid gura, pe genunchi mă pun mereu,
Ca să cer eu ajutorul, Celuia ce-i Dumnezeu,
De mă plouă dimineața, până-n seară-L strig... îl chem,
De pornesc spre mine-n noapte, până-n zori suspin și gem.

Să înaintez sub ploaie și sub nori îmi este greu,
Dar e-un timp ce nu mă lasă eu să uit de Domnul meu,
E un timp cănd eu îl caut, mult mai mult pe Cel ce-i sfânt,
Este cel cu nori... furtună, chear de-i timpu-n care plâng.

Ridic mâinile sub ploaie, pentru ea îi mulțumesc,
Tulburată când mi-e viața, eu sub ei nu mă opresc,
Gândul îmi trimit întruna, dincolo de nori... de ploaie,
Chear de curge peste mine, râuri de-ncercări... șuvoaie.

Ooo... Tu Domn al mântuirii, norilor ce porunceșt,
Simt mereu în umbra vieții, cât de mult Tu mă iubești,
Căci în orice-mprejurare, scut îmi ești Doamne mereu,
Tu mă treci de orice ploaie, când în Tine mă-ncred eu.