Isabela

Împodobită cu safire, sclipind în raze argintii,
Puse pe hainele alese, din pânze fine, purpurii,
Pe lănţişoare şi brăţări, săpate-n aur de Ofir,
Cu grijă şi frumos lucrate de meşterii cetăţii Tir,
E-mpărăteasa Isabela, femeie mândră şi vicleană
Care din vorbe şi priviri te minte, fură şi te-nşală.

Cuvântul ei este poruncă, nu are milă nici dreptate,
Alege ura ce se stinge în suferinţă şi în moarte.
Iar închinarea-i ca un fum, cum se iveşte şi dispare,
Se-ncolăcesc în suflet reci, năluci ce fug amăgitoare.
Cel ce o cheamă şi o-nvaţă, cu stăruinţă şi răbdare
E pus în temple şi în inimi, Baal puternic zeul-soare.

Ahab se lasă înşelat, fiind prea lacom, slab şi laş
Şi prins de fumul Isabelei în el devine ucigaş,
Uitând de legământ şi lege şi sub al rătăcirii val
Cheamă poporul să se-nchine în faţa zeului Baal.
Apoi cu duhu-mpărătesei, viclean îi spune lui Ilie:
„Nenoroceşti pe Israel, îl minţi ducându-l în robie”.

Ascuns prin peşteri şi pustiuri, Ilie fuge de Ahab,
Cu suflet chinuit de moarte, cu trupul obosit şi slab,
Aude şoapte care-l cheamă, un susur blând venit de sus,
O voce de la răsărit, pierzându-se către apus:
„Înfrunt-o pe împărăteasă şi pe proorocii lui Baal,
Eu sunt cu tine, nimiceşte-i când fac păgânul ritual”.

Cu sutele sunt omorâţi preoţii templelor Petor
Să li se şteargă pomenirea, prezent, trecut şi viitor.
Împărăteasa e strivită iar trupul aruncat la câini,
Ahab este rănit în luptă, murind şi el sub ochi păgâni,
Iar cel ce-ascultă şoapta blândă din răsărit până-n apus
E luat şi dus în car de foc de susurul venit de sus.


Împodobită cu mult aur, ornat cu pietre preţioase,
Puse pe haine purpurii de in subţire şi mătase,
Cu trei coroane peste frunte, ca mitră, una peste alta,
Cu mantie strălucitoare, pe ea brodate cruci de Malta
E noua-mpărăteasă a lumii, în Babilon o desfrânată
Care primeşte-n patul ei pe toţi ce-i bat la-nalta poartă.

Sute de fiice o urmează, se ţin de trenă să nu cadă
Fiind prea laşe şi prea slabe din linguşire îşi fac salbă.
Au ochii mari deschişi spre ea, ca toate vorbele s-asculte
Apoi să-şi pună semnul ei pe mâna dreaptă sau pe frunte.
Regii şi negustorii lumii le ţin de mână să le-ndrume
Fiindu-le şi taţi şi soţi le dă avere şi un nume.

Fiica născută din protest, ca şi Ahab cel din vechime
Se-nchină-n faţa Isabelei, îşi vinde cinstea pe ruşine.
Stropii din cupa amăgirii pătează albul de mireasă
Şi-l schimbă-n haina purpurie dată de mama-mpărăteasă.
Protestul cade, gura tace, făcând lumina să dispară
Iar adevărul zăvorât e pus în lanţuri ca să moară.

Iar noua-mpărăteasă a lumii împarte zâmbete şi milă,
S-aducă pace şi iubire, să spele ură, rău şi vină.
Învaţă pilda sărăciei fiind samaritean milos
Şi ca să-nşele ochi şi inimi sărută mâna la lepros.
Dar închinarea e tot fum, multe năluci amăgitoare
Ce vin din gura lui Baal, acelaşi zeu născut din soare,

Brodat pe mantii de mătase, flancat de crucile de Malta,
Săpat în suflete cu vorbe, în piatră prea frumos cu dalta,
Rotund pe cruci şi pe biserici, având săgeţi strălucitoare,
Pe cap de sfinţi şi de Marii sau pe-al iubitelor fecioare,
Slăvit în mod desăvârşit în ziua sfântă de odihnă
Schimbată de împărăteasă cu gândul mândru, plin de vină.

Şi noua împărăteasă a lumii, ca Isabela din Sidon
Ridică cupa amăgirii şi-o varsă-n noul Babilon.
Cum poţi să strigi şi să nu bei, să o refuzi şi să o-nfrunţi
Când tronul ei e ridicat pe crestele a şapte munţi? ,
Cum poţi să fugi, să părăseşti întunecata închisoare
Când cheia este-n mâna ei şi este semnul de-nchinare?

Răspunsul vine cu glas tare, puternic coborât de sus
S-audă omul pe pământ din răsărit pân-la apus.
E glasul celor care fac, credinţa lui Isus un scut
Şi de poruncile divine ascultă şi se tem mai mult,
E susurul făcut un strigăt cu duhul viu al lui Ilie
Care dezbracă împărăteasa de milenara ei mândrie:

„Ieşiţi din închisoarea lumii, plină de duhuri necurate
Chiar dacă cheia ei e pusă în mâna marii desfrânate,
Gândul e liber să asculte de susurul venit de sus
Să zboare dacă îşi doreşte din răsărit până-n apus,
Să rupă lanţul zăvorât de frica sclavului şi sclavei
Şi să aleagă ce e scris: ”Hristos în voi, nădejdea slavei”.

Dezbrăcaţi zeghea de pe trup, dar mai ales cea de pe minte
Spălâdu-vă cu apa vieţii din preţioasele cuvinte,
Luaţi şi cununa de pe frunte cu-mpletitura lui Baal
Dorind să fiţi încununaţi la malul mării de cristal.
Uitaţi de sfinţi şi de fecioare şi-nşelătoarele Marii
Având în inimă mereu, Fiul promisei veşnicii.

Uitaţi de oase putrezite, de închinarea la cei morţi
Ce deschid demonilor uşa şi ale sufletului porţi,
Uitaţi de ostii şi de vin ca întrupare a lui Hristos
Nu e decât o amăgire prin fumul negru, mult şi gros.
Isus a înviat o dată, e Dumnezeul celor vii
Urmaţi-I calea şi fiţi martori adevăratelor solii”.

S-a prăbuşit cetatea mare, plâng ochii de împărăteasă,
Iar fiicele de-abia mai ţin trena murdară de mireasă.
Regii şi negustorii lumii îşi muşcă mâini sub pleoape ude
Privind averi, nume şi faimă sub mari ruine fumegânde.
Strigăt şi vaiet se ridică, se pierd în lungă tânguire
Peste pământul tremurând cu-a vieţii ultimă zvâcnire.

În loc de susurul cel bun venit uşor şi blând de sus
Se aud voci ca ape multe din răsărit până-n apus,
Un bubuit ca cel de tunet rostogolindu-se în valuri
Care coboară şi se sparge, sfârşind în nevăzute maluri.
Apoi tăcere şi-ntuneric, nori ce descoperă lumină
Cu străluciri ce scriu pe cer: sânge, păcat, moarte şi vină.

Şi peste frământări de ape, peste pământul istovit
Vocea divină se aude şi spune clar: ”S-a isprăvit!”.
Adâncul mare se deschide, în el coboară tronul lumii
Cu Isabela luând de mână nebunii, robii şi stăpânii.
Cerul şi el deschide poarta, din răsărit până-n apus
Pe ea intrând cei ce-au iubit susurul blând venit de sus.

1 Împ. 18 şi 21; Apoc. 2:18-29; Apoc. 17.