(Iona 3.1-10)

Frumoasa Românie - tara-ntre popoare
Cu crânguri si poiene, râuri si izvoare,
Ma gândesc la tine ce placuta esti,
Cu munti si coline pân-la Bucuresti!
De zoresc prin tine nu-i deloc prea greu,
Ca sa-ti vad splendoarea de la Dumnezeu.
A creat în tine munti crestati frumos,
Dar se vede-n tine, ca n-ai si pe Cristos!
A pus Domnu-n tine maiastra Sa lucrare,
Dar n-ai prin fiii tai o credinta mare!
Si de nu-s profetul ce-a fost si la Ninive,
Ma doare cum te crezi si-s plin si de motive!

Te crezi iubita tara ca esti si tu crestina
Far-ati fi si viata cuprinsa de Lumina!
Aceea care vine prin jertfa lui Cristos,
Ce umple de sperante pe omul pacatos.
Lumina cea divina ti-ndreapta capul sus,
Caci tine sa lucreze prin harul lui Isus.
Ea nu-i nicicum aceea aprinsa-ntr-o odaie
Si-i stinge-ndata vântul micuta ei vapaie!
Lumina e aceea ce-ti da curaj si-avânt,
Sa urci spre Tara sfânta traind al Sau Cuvânt.

Ma îndrept acum spre tine semeata Românie,
Sa-ti spun ca te iubeste si n-ar vrea din mânie,
Sa puna Dumnezeu în albii atât de multa apa,
Decât atât cât merge si poate ca sa-ncapa!
Dar e-ntristat pe tine si-ti taie sa n-ai spor,
Turnându-ti apa-n glie, stimatul meu popor.
El trage-acum întruna semnale catre turma,
Fiindca ne iubeste si-n zilele din urma!
Ar putea distruge natura aceasta toata,
Dar slava Sa cu "altii" nu poate El sa-mparta!
Al nostru Creator ce merita-nchinare,
Din vesnica Lui slava nu da la orisicare!
Noi avem si morti la care ne-nchinam,
Sfinti si moaste atâtea pe care le- adoram!
In loc sa-I fim supusi slujindu-L cu credinta,
Fiindca ne-a creat tinândune-n fiinta.

*

Când prin Ninive profetul a-nceput sa strige,
Ca El cerescul Tata cetatea va distruge,
S-au cait cu totii de la slugi pân-la împarat,
Recunoscându-si viata murdara de pacat.
Si Domnul care-I plin de mila si-ndurare,
Le-a dat atunci la toti prin har a Lui iertare.
Asa ar vrea si azi caci nu din dusmanie
Cutremura si uda întreaga Românie!
El ar vrea sa ierte si-acum pe pacatos
De se-ntoarce astazi la jertfa lui Cristos.

*
Nu-i deajuns sa spui ca esti un bun crestin,
Chiar si când fiinta ti-e plina de venin!
Crestin e doar acela cu firea rastignita
Si-o tine sus pe cruce tintita si smerita.
Credinta nu-i aceea ce lafaie-n minciuna,
Dupa care-o-mbraca în straie de "crestina!"

Credinta e aceea ce-i vie-n noua fire
Si-mparte-n jurul ei rabdare si iubire.
Ajuta, da la altii ofera la orfani,
Si face-ntruna bine la semeni si dusmani!
Credinta-i din Iubirea ce nu-i de pe pamânt,
Si-ndreapta-ncredintarea spre Noul Legamânt.
Crestinul adevarat uraste mult pacatul
Si-l doare ca-n pierzare sa mearga unul - altul.
Se roga si doreste ca Domnul Cel milos,
Sa-mbrace omul care, se vede zdrentaros.

As vrea acum amice cu suflet de român,
Sa mai fim în preajma - putin sa mai ramân -
Sa-ti spun sa vii la Domnul sa fii de El iertat,
Caci jertfa Sa pe cruce si pentru tine-a dat.
Nu-i timp de asteptare iar "mâine" nu-i al tau,
Primeste azi pe Domnul si intra-n harul Sau.
Amin.

(Poezie compusa în vara anului 2005, în perioada marilor inundatii din tara noastra)