Oare unde-n astă lume, alergăm cu toți mereu,
Pe sub norii-aprinși de-amurgul care trece-atât de greu,
Ce-s de răsărit departe, ce orbesc ei un pământ,
Norii-aprinși de-amurgul care, ne despart de Cel ce-i sfânt.

Oare înspre ce avântu-n zori de zi ne luăm mereu,
De oprim atât de-adesea, pasul căci ne este greu,
Avem vise după vise, fără nici o împlinire,
Căci visate sunt în noapte, dar și-n zi de-a noastră fire.

Înspre ce întindem mâna, de nimic noi nu atingem,
Care este-a noastră hrană, de-orice foc aprins îl stingem,
Focul dragostei eterne, focul cel aprins de dor,
Și ne-ndreaptă praful vieți-n fața celor care mor.

Înspre ce-nchinăm azi miezul, inimii necunoscut,
Care credem că de nimeni, nu-i văzut... nu e știut,
Care credem că-i normalul, ce-i impus pe-acest pământ,
De acel ce este moartea... nu de Cel ce este sfânt.

Care este-acea dorință, care fumegă-n ascuns,
Până unde-a noastre pofte, tot dorind ele-au ajuns,
Până unde-ajunge vârful, pasului neobosit,
Alergând după sclipirea, ce nu este-un infinit.

Ooo... Tu Domnul vieții noastre, toate sunt în mâna Ta,
Pe acel ce ne conduce înspre moarte... nu-l lăsa,
Cu plăcerile de-o clipă, să ne ducă-n amăgire,
Ce ne spune că și lumea, moștenește-o nemurire.

Nu-l lăsa să ne usuce, nu vrem să ne ofilim,
Spală-ne cu-n strop de sânge, sfântule ca să-nflorim,
Sub a vântului bătaie, sub a norului zăduf,
Nu lăsa ca să fim prada, celuia ce-i în văzduh.